Proză

Intenţionez să postez aici proză literară creştină.
Voi începe cu câteva pagini scrise în anii de tristă amintire ai comunismului. Le public în nădejdea că generaţia tânără le va citi şi va înţelege ce s-a întâmplat cu noi părinţii lor, şi va aprecia cu atât mai mult libertatea.

Groparul

Nicicând moartea nu e atât de îngrozitoare ca primăvara. Poate prin contrastul cu explozia florală din jur. Poate sevele ce urcă tumultuos în frunzele fragede, şi sângele nostru mai roşu şi cu sete de viaţă, se revoltă mai teribil ca oricând împotriva ei, primăvara.
Cimitirul. Frontiera veşniciei. Dincolo de lespezi sau metrul acela de pământ, e o altă lume. O lume a tăcerii şi uitării. O lume a necunoscutului din care nici un emigrant nu s-a mai întors. Poate, ea, lumea aceea e atât de mirifică, de ispititoare, că uitarea este un vector de sens invers. Ei, cei plecaţi, ne uită şi nu noi cei rămaşi, pe ei. Ne uită şi vrăjiţi de farmecul acelei lumi, cea mai bună, poate, din lumile posibile, nu se mai întorc, nu ne mai dau semne, naturalizându-se acolo, devenind cetăţenii veşiciei, departe de patria mamă. Mă doare egoismul lor.
Totul e zumzet de stup. Roiuri de viespi şi albine culeg mierea morţilor din florile reîncarnării lor. Sub umbrele molatice adormite pe alei, trilurile păsărilor tulbură lacrimi şi dureri tăcute. În acest regat al durerii, liniştea se cere selenară şi totuşi viaţa este aceea ce domină cu animaţia şi exuberanţa ei, şi nu moartea cu nemişcarea ei minerală.
Miroase a salcâm înflorit. Sub ninsoarea petalelor obosite stau cruci şi morminte ce dau decorului nelinişte şi teamă. Clopote cu dangăt plângător înfiară acest fond sonor, marcând momentul solemn al închiderii porţilor de lut în urma unui nou plecat dintre noi.
La capela orăşenească de catafalcare, drapelele în bernă îndoliază tăcerea. S-au adunat câţiva oameni. Vorbesc în şoaptă. Îşi privesc ceasurile din când în când. Aşteaptă cioclii.
Cioclii, fiinţe abrutizate de noua lor îndeletnicire, au lăsat sapa şi ogorul strămoşilor venind la oraş, unde au îmbrăcat haina cernită şi chipiul, pentru a săpa acelaşi pământ, cu alte scopuri acum. Dimineaţa sapă gropile morţilor, iar după-masă le astupă cu ei înăuntru. Restul e lacrimă şi durere printre rudele celor plecaţi. Multa durere a altora a născut în ei o duritate de diamant ce le sclipeşte în priviri. Nepăsarea şi-au câştigat-o prin băutură şi un fel de uzură a inimii la durerile altora.
Cioclii veniră cu căruciorul lor cernit, pe care transportară sicriul afară din capelă. A fost un pionier al acestor meleaguri, veteran al mişcării muncitoreşti. Un ilegalist. Sunt vremuri când nerespectarea legalităţii unui regim devine virtute de căpătâi în noul regim – veritabilă trambulină spre vârful piramidei. Pleca de acum obosit după lungi suferinţe şi singurătate.
Alături de familia îndoliată, în jurul sicriului, se adunaseră foşti colegi şi „tovarăşi de lupte şi izbânzi”. Coroana lor cu garoafe roşii, au depus-o pe catafalc, păstrând minute de reculegere. Apoi căzu linţoliul de tăcere.
Din grupul mic al celor veniţi, s-a desprins un bătrânel. Îi văd mâinile tremurând în timp ce-şi şterge ochelarii. Scoate din buzunarul de la piept o foaie de hârtie. Priveşte spre catafalc şi citeşte… Vocea îi tremură. „A fost tovarăş de nădejde, bun coleg, exemplu, abnegaţie, cinste, perseverenţă, muncitor, luptător, suferinţă, ilegalist, politica poartidului, familie bună, cinstit, onest, scump, adio, condoleanţe familiei…” Cinci minute.
Din nou tăcerea aceea grea, irespirabilă.
Consternare. Şi pentru că nu mai era nimic de spus sau de făcut, au chemat cioclii.
Cărucioruil porni sub umbrele aleilor spre groapa în care îl coborâră cu funii. Bulgării rostogoliţi de bocancii cioclilor, bubuiră sinistru pe sicriul de stejar.
Urmă din nou tăcerea aceea neliniştitoare, tăcerea dureroasă dinaintea ultimei despărţiri.
Privirile tuturor s-au întors spre bătrânelul cu discursul.
– Îngropaţi-l… spuse el palid. Ochelarii îi erau mai aburiţi ca oricând. Făcu semn cioclilor, care se apropiară.
– Nu se poate oameni buni să-l îngropăm aşa, ca pe un câine… spuse unul din ţăranii aceia îmbrăcaţi în uniforma întunericului.
– La noi în sat nu se face aşa… mai spuse el după ce îşi scoase chipiul acela cernit şi începu să se roage, la început şovăielnic, apoi cu mai mult curaj:
– Miluieşte Doamne… iartă robul Tău… Nu-i ţine în seamă păcatele… Mângâie pe cei rămaşi…
Se rugă deasupra gropii căscate nesăţios, cu capul descoperit, ciudat preot la altarul de pământ în care se întorcea unul ce din ţărână fusese luat şi în ţărână se ducea.
Se rugă simplu, ţărăneşte, curat, din acea credinţă din strămoşi care ne-a păstrat neamul biruind disperarea clipei când pământul îşi cere dreptul. Se rugă sfidând roşul sângerând al coroanei şi al panglicilor ei, cu sufletul lui simplu ce nu putea lăsa paradă morţii şi întunericului ei de singurătate un suflet asemenea lui ce se încumeta prin necredinţa şi frica celor rămaşi, să-i bată în porţi cu câteva lozinci.
Ruga lui dădu solemnitate momentului, ne împăcă inimile, ne linişti furtuna interioară şi despărţirea ne fu mai uşoară şi mai puţin sinistră.
Ruga groparului ne aprinse scânteia speranţei şi ne-am întors pe aceleaşi alei, mai goi de noi înşine, de ambiţiile noastre, şi de frica morţii. Ruga acestui ţăran ne îmbună revolta inerentă în primăvara aceea împotriva morţii. Mă gândii la ea în nostalgia acelei rugăciuni simple şi o simţeam domesticită şi liniştită ca Saul în unduirea harfei lui David.

4 gânduri despre “Proză

  1. daniel f

    Oameni in care musteste pasiunea pentru Domnul ,dar si pasiunnea pentru sufletele pierdute!
    Multumesc Domnului pt. oameni ca tine!
    Ne-am bucurat la Salsomaggiore de mesajul aus…cred ca ai apasat putin pe frina deoarece se simtea ca ai in inima mult mai mult de adus,dar…Tata sa fie cu tine si casa ta!
    Daniel Firiza-Roma

  2. Citind ceea ce scrieti ma gandesc ca, dumneavoastra aveti un dar cu care se nasc putini. Sunteti un mester al vorbelor. L-ati slefuit prin munca iar acum a ajuns maiestrie. Ca in orice domeniu, si in cel spiritual e la fel. Unii oameni iti vorbesc despre Domnul, predica, altii scriu literatura crestina, dar…degeaba. Nu ajunge la inima noastra.
    Le spun mereu copiilor mei ca , orice vor face, sa faca ca pentru Domnul. Dumneavoastra scrieti cu atata pasiune incat mi-as dori mult ca cei tineri, si nu numai ei sa priveasca si sa invete. Dragostea pentru Isus, principiile crestine, iubirea de semeni, toate pot fi un chimval zanganitor. Sau…fiecare litera poate avea viata.
    Va citesc, va ascult si ma rog ca El sa va binecuvinteze in tot ceea ce faceti, sa va dea putere de munca. Cred ca sunteti un model pentru cei care vin. Ma bucur ca exista oameni ca dumneavoastra, ma bucur ca v-am auzit si pot citi citi ceea ce scrieti.
    Camelia Florea

  3. Pastor Lascau,
    Beautiful meditation …
    Perhaps, if this is translated in English, there will be greater chances for the younger generation to read it, understand it, and benefit from it …
    Blessings,
    Mircea Husar

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s