Proză

Intenţionez să postez aici proză literară creştină.
Voi începe cu câteva pagini scrise în anii de tristă amintire ai comunismului. Le public în nădejdea că generaţia tânără le va citi şi va înţelege ce s-a întâmplat cu noi părinţii lor, şi va aprecia cu atât mai mult libertatea.

Groparul

Nicicând moartea nu e atât de îngrozitoare ca primăvara. Poate prin contrastul cu explozia florală din jur. Poate sevele ce urcă tumultuos în frunzele fragede, şi sângele nostru mai roşu şi cu sete de viaţă, se revoltă mai teribil ca oricând împotriva ei, primăvara.

Cimitirul. Frontiera veşniciei. Dincolo de lespezi sau metrul acela de pământ, e o altă lume. O lume a tăcerii şi uitării. O lume a necunoscutului din care nici un emigrant nu s-a mai întors. Poate, ea, lumea aceea e atât de mirifică, de ispititoare, că uitarea este un vector de sens invers. Ei, cei plecaţi, ne uită şi nu noi cei rămaşi, pe ei. Ne uită şi vrăjiţi de farmecul acelei lumi, cea mai bună, poate, din lumile posibile, nu se mai întorc, nu ne mai dau semne, naturalizându-se acolo, devenind cetăţenii veşiciei, departe de patria mamă. Mă doare egoismul lor.

Totul e zumzet de stup. Roiuri de viespi şi albine culeg mierea morţilor din florile reîncarnării lor. Sub umbrele molatice adormite pe alei, trilurile păsărilor tulbură lacrimi şi dureri tăcute. În acest regat al durerii, liniştea se cere selenară şi totuşi viaţa este aceea ce domină cu animaţia şi exuberanţa ei, şi nu moartea cu nemişcarea ei minerală.

Miroase a salcâm înflorit. Sub ninsoarea petalelor obosite stau cruci şi morminte ce dau decorului nelinişte şi teamă. Clopote cu dangăt plângător înfioară acest fond sonor, marcând momentul solemn al închiderii porţilor de lut în urma unui nou plecat dintre noi.
La capela orăşenească de catafalcare, drapelele în bernă îndoliază tăcerea. S-au adunat câţiva oameni. Vorbesc în şoaptă. Îşi privesc ceasurile din când în când. Aşteaptă cioclii.

Cioclii, fiinţe abrutizate de noua lor îndeletnicire, au lăsat sapa şi ogorul strămoşilor venind la oraş, unde au îmbrăcat haina cernită şi chipiul, pentru a săpa acelaşi pământ, cu alte scopuri acum. Dimineaţa sapă gropile morţilor, iar după-masă le astupă cu ei înăuntru. Restul e lacrimă şi durere printre rudele celor plecaţi. Multa durere a altora a născut în ei o duritate de diamant ce le sclipeşte în priviri. Nepăsarea şi-au câştigat-o prin băutură şi un fel de uzură a inimii la durerile altora.

Cioclii veniră cu căruciorul lor cernit, pe care transportară sicriul afară din capelă. A fost un pionier al acestor meleaguri, veteran al mişcării muncitoreşti. Un ilegalist. Sunt vremuri când nerespectarea legalităţii unui regim devine virtute de căpătâi în noul regim – veritabilă trambulină spre vârful piramidei. Pleca de acum obosit după lungi suferinţe şi singurătate.

Alături de familia îndoliată, în jurul sicriului, se adunaseră foşti colegi şi „tovarăşi de lupte şi izbânzi”. Coroana lor cu garoafe roşii, au depus-o pe catafalc, păstrând minute de reculegere. Apoi căzu linţoliul de tăcere.
Din grupul mic al celor veniţi, s-a desprins un bătrânel. Îi văd mâinile tremurând în timp ce-şi şterge ochelarii. Scoate din buzunarul de la piept o foaie de hârtie. Priveşte spre catafalc şi citeşte… Vocea îi tremură. „A fost tovarăş de nădejde, bun coleg, exemplu, abnegaţie, cinste, perseverenţă, muncitor, luptător, suferinţă, ilegalist, politica poartidului, familie bună, cinstit, onest, scump, adio, condoleanţe familiei…” Cinci minute.

Din nou tăcerea aceea grea, irespirabilă.

Consternare. Și pentru că nu mai era nimic de spus sau de făcut, au chemat cioclii.
Cărucioruil porni sub umbrele aleilor spre groapa în care îl coborâră cu funii. Bulgării rostogoliţi de bocancii cioclilor, bubuiră sinistru pe sicriul de stejar.

Urmă din nou tăcerea aceea neliniştitoare, tăcerea dureroasă dinaintea ultimei despărţiri.
Privirile tuturor s-au întors spre bătrânelul cu discursul.

– Îngropaţi-l… spuse el palid. Ochelarii îi erau mai aburiţi ca oricând. Făcu semn cioclilor, care se apropiară.

– Nu se poate oameni buni să-l îngropăm aşa, ca pe un câine… spuse unul din ţăranii aceia îmbrăcaţi în uniforma întunericului.

– La noi în sat nu se face aşa… Mai spuse el după ce îşi scoase chipiul acela cernit şi începu să se roage, la început şovăielnic, apoi cu mai mult curaj:
– Miluieşte doamne… Iartă robul Tău… Nu-i ţine în seamă păcatele… Mângâie pe cei rămaşi…

Se rugă deasupra gropii căscate nesăţios, cu capul descoperit, ciudat preot la altarul de pământ în care se întorcea unul ce din ţărână fusese luat şi în ţărână se ducea.

Se rugă simplu, ţărăneşte, curat, din acea credinţă din strămoşi care ne-a păstrat neamul biruind disperarea clipei când pământul îşi cere dreptul. Se rugă sfidând roşul sângerând al coroanei şi al panglicilor ei, cu sufletul lui simplu ce nu putea lăsa paradă morţii şi întunericului ei de singurătate un suflet asemenea lui ce se încumeta prin necredinţa şi frica celor rămaşi, să-i bată în porţi cu câteva lozinci.
Ruga lui dădu solemnitate momentului, ne împăcă inimile, ne linişti furtuna interioară şi despărţirea ne fu mai uşoară şi mai puţin sinistră.

Ruga groparului ne aprinse scânteia speranţei şi ne-am întors pe aceleaşi alei, mai goi de noi înşine, de ambiţiile noastre, şi de frica morţii. Ruga acestui ţăran ne îmbună revolta inerentă în primăvara aceea împotriva morţii. Mă gândii la ea în nostalgia acelei rugăciuni simple şi o simţeam domesticită şi liniştită ca Saul în unduirea harfei lui David.

Din cartea: Pași spre lumină, Editura Lascau Scriptum

Cât cântărește o rugăciune?

            Cât cântărește o rugăciune? Nimeni nu știe. Nici măcar omul care a încercat odată s-o cântărescă.

            Avea o mică băcănie la colțul străzii, de la care se aprovizionau vecinii cu alimente. Era în ajun de Crăciun, imediat după terminarea războiului. O femeie, care arăta obosită a intrat în prăvălie și i-a cerut patronului alimente, cam câte s-ar potrivi pentru o cină de Crăciun cu copiii ei. Omul a întrebat-o la ce sumă s-a gândit să cheltuiască.

            Femeia i-a spus că bărbatul ei murise pe front și că nu avea nimic cu care să plătească decât o mică rugăciune.

            Omul mărturisește că nu era deloc sentimental în zilele acelea și nu credea că băcănia lui era loc de împărțit pomeni.

            – Scrie-o pe hârtie! – spuse el aproape răstit, și se întoarse spe alți clienți.

Spre mirarea lui, femeia scoase dintr-un buzunar de la piept o foaie de hârtie pe care i-o înmână peste tejghea, adăugând:

            – Am scris-o azi noapte când vegheam la patul copilului bolnav.

            Băcanul cu hârtia în mână nu știa ce să facă cu ea. Se simțea jenat și regreta că i-a cerut femeii un astfel de lucru. Nu știa ce să spună. Puse hârtia pe talerul cântarului și parcă bucuros de ideea ce-i încolțise în cap, adăugă:

            – Să vedem câte alimente câtărește rugăciunea ta.

Se miră nevoie mare când cântarul nu se mișcă atunci când așeză pe celălalt taler o franzelă. Confuz și rușinat așeză alimente de-a valma pe care punea mâna, pe talerul cântarului, care se încăpățâna să stea nemișcat, în timp ce ochii mari ai clenților din prăvălie îi urmăreau toate mișcările. Încerca să facă pe distratul, dar fața îi era roșie ca racul fiert. Era furios și se simțea umilit.

            – Gata. Oricum nu mai am loc pe cântar.  Iată aici o pungă. Puneți marfa în ea. Sunt ocupat!

Femeia suspină adânc, și își stergea lacrimile cu mâneca hainei de ficare dată când avea o mână liberă. Punga aproape se umplu.

Băcanul încerca să nu se uite la femeie, dar îi dăduse o pungă destul de mare. Mai rămăsese un loc bunicel, așa că luă un caș mare de pe raft și completă punga femeii. Nu mai rosti niciun cuvânt, cum nici femeia nu mai putea spune nimic. Cu mâna la gură și cu ochii în lacrimi părăsi prăvălia.

Odată femeia plecată, în timp ce-și scărpina capul, s-a aplecat să vadă ce-i cu cântarul lui. A găsit imediat răspunsul. Cântarul avea bara principală ruptă.

Băcanul este un om bătrân acum. Părul îi este alb. Încă își scarpină capul tot în locul acela și dă din el cu aceeași expresie de uimire. N-a mai văzut-o niciodată pe femeia aceea. N-a văzut-o nici înainte de evenimentul acela. Cu toate acestea își aduce aminte de ea mai bine decât de orice altă femeie din întreaga sa viață și se gândește mereu la ea.

Când cei care-i ascultă povestirea îl acuză de prea multă imaginație, scoate bucata aceea de hârtie pe care femeia a scris: ‘’Te rog, Doamne, dă-ne astăzi pâinea cea de fiecare zi!’’

                                                                                    (Prelucrare din The Lifeline)

Fragment din cartea: Flori de cactus, Editura Lascau Scriptum 2019