Primăvară inutilă

Poezia mea: Primăvară inutilă, a fost pusă pe muzică de Mirela Neagu, căruia îi mulțumesc pentru melodia foarte inspirată, care reușește să transmită drama satului coplăriei mele.

Mi-am adus aminte de ea, acum când suntem sechestrați în propriile case de spaima unui virus nevăzut, și primăvara… Primăvara vine fără noi.

Distanțarea socială

Am scris zilele trecute despre statul acasă și un amic de pe Facebook mi-a adus aminte de statul pe gânduri. Dacă l-am pus pe gânduri înseamnă că am făcut și eu ceva bun cuiva. Știți povestea cu țăranul care stătea pe laviță, la uliță și un vecin l-a întrebat: „Ce faci, bade Ioane? Stai și cugeți?” Omul i-a răspuns sincer: „Nu, io numai stau!”.

E tare greu numai să stai când se petrec așa de multe în jurul tău cu pandemia asta de virus. Te pun pe gânduri știrile și mai ales mesajele de pe media socială. Dacă nu ai puțin discernământ, te trezești în depresie. Noroc cu cei care găsesc situații cu umor în statul acesta pe-acasă. Mai uiți câteve minute de drama și de îngrijorările tale.

Ieri, la Florii (ale noastre din America) mi-am adus aminte de apostolul Ioan care a scris în Evanghelia sa despre intrarea Domnului în Ierusalim. El descrie mulțimea care L-a întâmpinat pe Isus că avea ramuri de finic în mâini. În  mijlocul acelei mulțimi entuziaste, Domnul Isus a plâns pentru cetatea care L-a respins de fapt ca Mesia. La anii bătrâneții, Ioan a fost obligat să se „distanțeze social” de semenii lui, fiind exilat pentru credința sa, în Insula Patmos. În exil, Ioan a primit revelația cărții Apocalipsei, unde Îl vede din nou pe Domnul Isus în mijlocul unei mulțimi uriașe:

„După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoclipsa 7:9-10).

Nu cred că trebuie să comentez nimic aici, poate numai că acestui suflet sensibil, Dumnezeu i-a arătat adevăratele Florii, când cei slavați dintre toate neamurile pământului Îl vor aclama cu ramuri finic în mâini pe Domnul Domnilor, și Împăratul Împăraților.

În această vreme de distanțare socială, când suntem obligați să stăm departe unii de alții, avem o șansă în plus să ne apropiem de Dumnezeu. Izolarea lui Ioan a devenit prilejul unei noi revelații, o binecuvântare, nu doar pentru el, ci și pentru lumea întreagă. Avem ocazie acum să deschidem cărți pe care s-a depus praful, avem timp să căutăm fața lui Dumnezeu, să recuperăm părtășia aceea dulce cu El în rugăciune, pe care am început s-o uităm. Este un timp ideal să primim noi descoperiri din Cuvânt, noi revelații din partea Domnului nostru.

Să transformăm distanțarea socială într-o apropiere de Dumnezeu și de cele veșnice. Nimeni nu ne poate separa de această părtășie cu El. Numai că înaintea lui Dumnezeu nu poți merge cu mănuși. Și nici cu mască!

Osana! Salvează-ne de virus!

– Salvează-ne! Salvează-ne!, striga mulțimea care-L întâmpina.

De pe măgărușul pe care călărea, era puțin deasupra mulțimii, suficient să le vadă fețele și să le citească sufletele. Aveau dreptate. Erau infectați cu toții de un virus periculos. Aveau nevoie urgentă de vindecare. Veniseră la cine trebuie. Avea vaccinul și voia să-i salveze, dar știa la fel de bine că-L vor refuza. De aceea, în mijlocul mulțimii entuziaste, Isus plângea.

Suntem în plină pandemie. Intră mâine și-n cetatea noastră aflată-n carantină. Avem aceleași simptome ale unei infecții galopante. La fel ca evreii din Ierusalim suntem mai interesați de spectacular decât de spiritual. De accea, izolați în casele noastre, suferim că nu putem fi la locurile noastre, actori pe scena spectacolelor religioase. Credem cu naivitate într-o spirtualitate publică, de aceea noțiuni ca, rugăciune, post, milostenie (care se cer făcute în secret) nu ne sunt populare. Este greu să nu faci paradă din rugăciune, spectacol din post și să nu pui pe Fcebook pozele când faci milostenie. Nu ne plac, apoi, celelalte noțiuni ce țin de spiritualitate, cum ar fi studierea Scripturilor, meditația etc. Ce să mai spunem de biserica din casă?

Ca evreii de altădată iubim mai mult evenimentele decât procesele. Am vrea să participăm la ceva extraordinar după care să devenim super-spirituali. Visăm ca stejarul nostru duhovnicesc să crească peste noapte, ca ciupercile după ploaie. Planeta se grăbește și nu avem prea mult timp să așteptăm procesele lente de creștere.

Suferim apoi de alt simptom devenit tot mai evident. Preferăm religia decât o relație cu Dumnezeu. Cu cât religia este mai fastuoasă, cu clădiri tot mai impozante, cu slujbe și ceremonii care îmbină armonios auzitul cu văzutul, cu regie cât mai istorică sau cât mai contemporană, așa după gust, ni se pare că am dat peste calea către cer. În loc de rugăciuni, aprindem o lumânare. Pentru iertarea păcatelor ne spovedim unor păcătoși ca noi. În loc de a privi fața Domnului ne mulțumim cu sărutul unei icoane. Nu-L căutăm pe Domnul în răcoarea dimineții ci în fumul înecăcios de tămâie și-n oasele unor sfinți. Nu ne infioară lacrima rugăciunii din odăița ascunsă, ci numai emoțiile stârnite de artiștii creștini de azi.

Încet-încet, am devenit preocupați de exeriorul nostru și nu e cele interioare. Au început să conteze mai mult semnele exterioare ale sfințeniei noastre decât un duh blând și smerit. Pentru că în lumea de azi contează doar cele ce se văd, nu purtăm de grijă celor ce nu se văd. Punem haine modeste peste suflete mândre de smerenia lor, sau ne îmbrăcăm la ultimul răcnet al modei voind să spunem că avem suflete curate și neprihănite. În ultimă instanță, fiecare din cele două extreme pun accentul pe cele ce se văd.

Ca mulțimea gălăgioasă din Ierusalim oferim lui Dumnezeu daruri care să nu ne coste sau pe care le putem recupera. Ne închinăm cu ramuri de finici pe care le rupem din copacii sălbatici sau din ai altora. Așternem mantalele înaintea măgărușului Lui pentru că le putem recupera după ce a trecut. Cu alte cuvinte, căutăm o închinare care să nu ne coste prea mult și care să nu știrbească cumva din totalul bunurilor noastre.

E plină pandemie. Suntem cu toții virusați. Avem mare nevoie de slavare. Osana! Osana! Salvează-ne Fiul lui David! Spunem ceea ce trebuie și Cui trebuie. Necazul este că nu ne place nici nouă vaccinul Lui. De aceea Isus plânge și azi.