Redistribuirea averilor

Deși cred că redistribuirea averilor e doar o promisiune electorală (știți, osul acela pictat pe fundul castonului cu apă al cățelului), m-am gândit mai mult la ideea aceasta, care m-a nedumerit întotdeauna. În primul rând pentru că ea vine de la unii dintre cei mai bogați oameni. De ce oare n-au încercat-o până acum, că aveau de unde împărți? Apoi și săraci aveau din belșug în jur, cărora să le împartă din avuția lor. Chiar în orașul în care locuiește Bill Gates sunt câteva zeci de mii de oameni care locuiesc în corturi, pe stradă, în cutii de carton și sub podurile orașului, să nu mai vorbim de săracii care trăiesc de azi pe mâine în propriile case. De ce n-au făcut experimentul de care vorbesc așa de mult? Știu eu bine de ce. Ei vor să împartă averile altora la săraci și să le păstreze pe ale lor.

Ideea redistribuirii averilor nu m-ar deranja așa de tare dacă n-aș fi experimentat pe propria piele fenomenul. Părinților li s-a luat pământul pe care „l-au dat de bunăvoie” colectivului. Dintr-o dată toți țăranii din sat au devenit egali. Egali de săraci și bogați în același timp. Acum pământul nu mai era al nostru ci al nostru al tuturor, al satului (sau statului). Noi, care avusesem 12 lanțuri de pământ eram egali cu cel care avusese doar unul sau numai grădina din spatele casei. În câțiva ani eram la fel de săraci cu toții, mai ales că fuseseră aleși să ne conducă averea comună cei care fuseseră cei mai săraci înainte. Știam cu toții unde ne vor duce. Dar tata tăcea din gură și se bucura că n-a fost trimis în Bărăgan, așa cum o pățiseră alți „chiaburi”, adică oameni harnici și gospodari care reușiseră să aibe mai mult pământ sau chiar batoză cum evea tata și unchiul. De aceea s-a și mutat la oraș, unde și-a căutat de lucru. Ca el au făcut-o cei mai mulți lăsând satul pustiu, peste care vine neiertător pădurea. Natura detestă vidul.

„Dacă nană Floare, n-ar fi fost așa de bună cu mine, cu toții ați fi acum la canal!” – le-a zis-o Șandor, fosta slugă a familiei care acum era primarul comunei. Nană Floare nu-l trezea când îl găsea dormind ziua în amiaza mare. „Pentru Șandor iar e a ploaie!” spunea nană Floare și apoi îi mai și umplea traista cu bunătăți să ducă le cei de acasă. Soacra mea, fiica lui nană Floare, avea o interpretare originală a lăcustelor care se ridică din fântâna adâncului din cartea Apocalipsei. Aceste lăcuste aveau niște cozi în care stătea toată puterea lor de vătămare a oamenilor. Comunismul, zicea ea, își are puterea în coada satului, ca Șandor. Eu mă gândeam și la cozile de topor…

Socotind în cifre ceea ce am agonisit în cei 35 de ani de America, am început să cred că la o oarecare redistribuire poate că aș primi ceva în plus la pensia pe care o am acum și nu mi-ar fi prea greu să particip la mizeria comună, pe care, cu siguranță, ne-o vor asigura cozile puse în loc de cap. Deocamdată țara aceasta se împarte doar în muncitori și lipitori, în cei care produc și cei care stau și consumă. Cu aceștia din urmă s-au învinețit marile orașe și la alegerile de anul acesta. Li s-a promis un os și mai mare ca ciolanul de până acum. Pentru ei redistribuirea averilor îmbracă forme funcție de imaginația fiecăruia. Cei care au muncit și au o casă trebuie s-o predea celor care au suferit prin strămoșii lor. Citeam ieri că poliția a trebuit să evacueze forțat o mulțime de activiști ai noii orânduiri care au ocupat deja 15 case vacante din California. Și când te gândești că tătucu nici nu a fost ales bine până la capătul fraudărilor!

Opriți America! Vreau să cobor!

Când nava măreață a fost găsită sfărâmată bucăți de stâncile unei insule pustii, întreaga lume s-a mirat și s-a întrebat cum de a fost posibil un asemenea dezastru maritim. Căpitanul navei, faimos ca ambarcațiunea sa, a pierit și el împreună cu marinarii săi în apele învolburate și în focul care a ars ultimele rămășițe ale navei zdrobite de țărmul stâncos. Cei care au cercetat epava, și ce a mai rămas din ea, au descoperit ultima consemnare în jurnalul de bord, pe care v-o punem la dispoziție.

Jurnal de bord

Azi a fost o zi deosebită pentru nava noastră. Împreună cu primul ofițer am luat o decizie radicală. Începând din acest moment nu vom mai face calculele de navigație după steaua polară. De mii de ani se păstrează o tradiție învechită care ne ține prizonieri trecutului. Pe bolta cerească sunt milioane de stele. Am aflat recent că la naștere ți se poate „aloca” o stea pe numele tău. Unul din nepoții mei are deja una cumpărată de maică-sa, o stea care poartă numele lui.
De mii de ani, de când omul cutreeră mările Terei, a calculat direcția de navigație după steaua polară. E vremea unor schimbări radicale. Trebuie să ne eliberăm de corsetul unor tradiții și credințe abscurantiste, să îmbrățișăm noul, trendul de azi al gândirii umane. De azi, vom alege mereu o nouă stea de referință atunci când ne stabilim poziția și direcția de navigație. Vom îmbrățișa astfel diversitatea, noul și noile experiențe ne vor îmbogăți trăirile și cunoașterea. Ne vom elibera din prizonieratul tradiției și credințelor oarbe alte trecutului. Vom explora noi posibilități.
Am dat ordin echipajului să arunce peste bord busola mavei. În definitiv, avem și Polul Sud, să nu mai vorbim de Răsărit și Apus. Nu vom mai tolera exclusivismul. Vom îmbrățișa diversitatea, multitudinea căilor posibile de orientare și vom abandona definitiv pretențiile exclusiviste ale făuritorilor de busole care de mii de ani arată o singură direcție.

***

De 35 de ani sunt pasager pe această navă, admirată și râvnită de o lume întreagă. Se anunță un nou căpitan. Pentru că are aceeași școală de gândire a defunctului căpitan din povestea mea, nu-mi rămâne decât să strig disperat: Opriți America! Vreau să cobor!

Fii recunoscători

Mulți copii nu au recunoștință față de părinții lor. Ingratitidine filială.  Este una din marile teme din drama umană.

Cu mulți ani în urmă, într-o noapte foarte târziu, stăteam la biroul meu într-o stare de reverie. După un timp, am întins mâna spre masă și am luat un plic mare, galben și uzat de vreme, cu fotografii vechi. Am început să umblu prin ele așa cum o mamă mâgâie panglicuțele și rochițele pe care fetița ei căsătorită acum, le purtase cândva. M-am oprit la o fotografie a tatălui meu. Își spăla mâinile lăsând să curgă apa din găleata de lemn a unei  fântâni cu cumpănă din marginea satului meu. Privind imaginea omului care m-a adus pe lume, m-au năpădit parcă deodată toate amintirile. Nu i-am fost neascultător. Nu m-am revoltat niciodată pe față împotriva sa. Nu i-am cauzat greutăți mari. Dar mi-am dat seama că l-am luat ca pe o rutină. Ca un lucru obișnuit. Este tatăl meu. Eu sunt fiul lui. Ce poate fi atât de extraordinar în aceasta? Nu este natural? Este un fapt obișnuit, nu-i așa? Cine poate fi recunoscător pentru fapte obișnuite?

Privirea sa din fotografie mi-a străpuns inima. Omul care era cauza primordială a existenței mele în lume nu era decât obișnuitul, banalul cotidian asupra căruia nu străruie nicio întrebare, nicio uimire, niciun mister. Niciun motiv de recunoștință.

Azi, pentru că nu mai pot repara nimic din trecut, mai stau din vreme în vreme în fața unei pietre de mormânt și tot ce n-am spus se transformă în lacrimi.

Într-o lume în care suntem înconjurați de mistere, drama noastră se consumă într-un peisaj banal. Luăm decorul mistic ca pe-un carton în spatele căruia nu se ascunde nimic. Jucăm eterna dramă obișnuiți și mulțumiți cu miracolul fără să-i pătrundem frumusețea.

Satana nu ne-a furat răspunsurile ci întrebările.

INGRATITUDINEA

Un senstiment adânc și autentic de recunoștință este atât de străin rutinei noastre zilnice, cât este de străin porcului care râmă neobosit în jurul curții. Avem cam același sentiment al aprecierii pentru pâinea de pe masa noastră pe cât are râmătorul față de merele căzute pe jos. Ca și boul la iesle, sau măgarul în fața brațului de fân, luăm totul fără un sentiment de uimire, apreciere și recunoștionță; fără să ne întrebăm de cauza din spatele lucrurilor. Nu cunoaștem aprecierea față de faptul că Dumnezeu nu numai că a creat constelațiile infinitelor spații cosmice și știe pe nume orice stea, dar este același Dumnezeu care dă corbilor de mâncare la vremea potrivită și privește cu milă la fiecare vrabie când cade. Nu știm nimic de recunoștința că noi, ca și toate creaturile înaripate ale cerului și patrupedele pământului, suntem concepuți și creați de inteligența Sa infinită, născuți din dragostea Sa nemărginită, purtând încrustat în nou chipul Său.

Gratitudinea pe care mulți bărbați o au pentru soțiile lor, este ca un costum de bal; o poartă doar la ocazii festive. A fost o vreme când ea era pentru el bunătatea și frumusețea întruchipată. Era un mister profund în jurul personalității ei, ca aureola ce îmbracă crestele munților în pașnice apusuri. Dragostea ei a adus la lumină tot ce era bun și pur în adâncul ființei lui. Orice lucru frumos pe care-l vedeau ochii lui, și orice sunet plăcut pe care-l auzeau urechile, toate îi aminteaun de ea. Orice respirația era o rugăciune de mulțumire față de Dumnezeul care a creat o asemenea ființă neasemuită și care, i-o dăruise lui. Era doar recunoștință și gratitudine în acele zile ale fricirii dintâi. Apoi a venit obișnuitul. Azi, ea și-a luat locul între frigider, aragaz, televizor și cealaltă mobilă din casă.

Pentru o mulțime de soții, bărbatul onest, care muncește din greu; bărbatul ponderat, așezat, care se întoarce acasă în fiecare seară, nu e prețuit mai mult decât cărbunii pe care camionagiul îi lopătează în subsolul casei. Ai nevoie de cărbuni și ai nevoie de un bărbat la casă. Îi ai pe amândoi. Amândoi nu sunt decât o rutină, pentru care nu nutrești nicio recunoștință specială.

Ar trebui să le vizitați pe surorile voastre și să vedeți lacrimile fierbinți cum le brăzdează obrajii atunci când povestesc cum bărbații lor, niște bețivi ordinari, le bat pe ele și pe copiii lor. Veți găsi o mulțime de asemenea femei. Veți întâlni o mulțime bântuite de spaima că ginerele lor va veni din nou beat acasă și o va bate pe fata lor.

Recunoștința nu este doar un desert spiritual sau moral pe care-l putem lua sau respinge după o masă copioasă. Gestul, idiferent care ar fi el, nu poate fi fără consecințe. Gratitudinea este însăși pâinea și apa sănătății morale a individului sau colectivității. Ea nu este doar o virtute generală înotând undeva la marginea personalității noastre, ea este virtutea fundamentală, centrală, decisivă. Succesul, continuitatea și Everestul fiecărei pesoane sau națiuni sunt determinate de suveranitatea lui Dumnezeu; recunoștința este factorul declanșator al acestei suveranități.

MIHĂIȚĂ

Urcam anevoios pe căile Bicazului, când, la o curbă, se iviră pe partea stângă a drumului câteva tabere ale unor negustori artizani. Fluiere, sperietori de ciori, pălării, poşete, curele, linguri de lemn… te miri ce… totul într-o beţie de culori şi forme, oferindu-se unor drumeţi cu bani, dornici de amintiri ale locurilor umblate. Ne-am oprit. Băieţii au început să încerce naiuri, fluiere, pălării, etc. Nu doream să cumpăr nimic. Aşteptam să se plictisească băieţii cu comerţul acesta din inima munţilor şi să plecăm. M-am aşezat pe un colţ de stâncă.

S-a apropiat de mine un băieţel de vreo 8-9 ani. Fără niciun cuvânt mi-a întins o floare de colţ, albă şi presată într-un Nou Testament pe care-l ţinea în mână.

– Mulţumesc! Dar de ce-mi dai floarea aceasta?
– Aşa vreau eu!
– Cum te cheamă?
– Mihăiţă.

M-am uitat atent la Mihăiţă. Avea hainele murdare şi nu se spălase de multă vreme. În ochii săi plutea o tristeţe care mă înfioră.

– Eşti cu cei de la tarabe?
– Nu! Sunt cu fratele meu.
– Văd că ai un Testament. Citeşti Testamentul?
– Da. Îmi place să-l citesc.
– Mergi la biserică?
– Da. La biserica Ortodoxă din sat.
– Tăticul vostru ştie că sunteţi aici în munţi?
– Tăticul meu a murit acum doi ani.
– Şi staţi cu mama?
– Mama a murit când m-a născut pe mine.
– Dar atunci cu cine staţi voi? Cu vreo rudă?
– Nu. Stăm cu fratele nostru mai mare care are grijă de noi.
– Câţi fraţi sunteţi?
– Suntem şase. Trei băieţi şi trei fete.

M-am uitat din nou la acest copil care la 8-9 ani îşi câştiga existenţa căţărându-se pe stâncile munţilor, adunând flori de colţ şi oferindu-le trecătorilor. Nu cerea bani. Nu cerea nimic. El dăruia. Păstrase o nobleţe specială în sărăcia sa, o demnitate şi o frumuseţe deosebită, izvorâtă poate din paginile Testamentului pe care-l ţinea în mâinile sale.
Am fost generos cu Mihăiţă şi frăţiorul lui. Ne-am făcut fotografii împreună şi ne-am dat adresele.

Pe meleagurile în care trăiesc acum e ajun de Ziua recunoștinței. Se obișnuiește să-ți socotești binecuvântările primite și să mulțumești lui Dumnezeu pentru ele. În seara aceasta mi-am adus aminte de Mihăiță. O fi bărbat în toată firea acum. Cine știe pe unde o fi? Locuiește oare pe aceleași locuri de basm cu flori de colț, sau undeva într-o țară europeană? Aș fi curios să știu. M-am gândit la el, la întâlnirea aceea așa de scurtă dar suficientă să-mi lase în suflet o adiere de înger, o amintire care s-a adăugat la povestea vieții mele.

Îți mulțumesc Doamne, pentru toate sufletele care au contribuit la ceea ce sunt azi, de la soția mea, copiii, nurorile și nepoții, părinți, frați, surori, prieteni!
Îți mulțumesc Doamne și pentru Mihăiță!

Păcate mari și mici

Am găsit recent o povestire cu tâlc, publicată în Chișinău în anul 1929. Mă gândeam că va prinde bine unora care nu prea cred că au nevoie de pocăință.

Două femei de la ţară plecară odată la o Mănăstire ca să se închine. Una era cu conştiinţa neîmpăcată, căci săvârşise un păcat mare, iar cealaltă nu se credea păcătoasă, căci, zicea dânsa, a făcut numai păcate mici. Ajungând la Sfânta Mănăstire stareţul a ascultat mărturisirea păcatelor lor, iar apoi le-a trimis la câmp. Celei mai păcătoase i-a poruncit să aducă piatra cea mai mare ce o va afla, iar cea mai puţin păcătoasă să aducă diferite petricele mici. Femeile au făcut întocmai, iar stareţul le-a trimis să aşeze pietrile de unde le-au luat. Cea cu pietricele mici şovăia, iar stareţul o întreabă: „de ce şovăeşti?” „Fiindcă e greu să pun fiecare piatră la locul ei, căci sunt multe şi nu țin minte locul fiecăreia.” Stareţul atunci îi zise:

„Ia aminte, tovarăşa ta a săvârşit o singură faptă rea, dar o ţine minte, regretă şi mereu o spală cu lacrimile sale. Ea ştie unde e locul pietrei luate. Dar tu, cu păcatele tale mărunte şi neînsemnate nu-ţi poţi aduce aminte când, cui, unde şi cum ai pricinuit rău. Şi deoarece păcatele tale sunt mici dar numeroase tu nici nu eşti în stare a le ispăşi. Ele rămân pe vecie neşterse în sufletul tău ca şi pietrile din şorţ. O singură muscă sau un roiu murdăresc la fel ecranul de pânză alb, dacă nu este acoperit. La fel se întâmplă şi cu sufletul omului. El e alb ca ecranul de pânză. Se poate murdări cu o singură pată, dar pare şi mai murdar când e pătat cu numeroase pete, fie ele mici.”

Ascultând cu atenţie aceste vorbe femeia a doua a plecat capul, a recunoscut că ea nu e mai curată decât tovarăşa sa. Deasemenea a înţeles că şi ei, cu micile păcate îi trebuie nu mai puţin să se gândească la curăţirea sufletului său.

(Din Luminătorul, Chişinău, 15. Febr. 1929).

Săracul bogat

În perioada de explorare și populare a Americii, numită și era pionierilor, un bătrân lovit de sărăcie, s-a strecurat într-o așezare de la frontiera de vest. I se epuizaseră toate resursele și căuta ceva de mâncare. În timp ce umbla prin tabără, cineva care l-a oprit ca să stea de vorbă cu el, a observat că purta la gât, legat cu o panglică, un mic săculeț. Bătrânul i-a explicat că era un talisman oferit de cineva cu mulți ani în urmă. După ce a deschis săculețul, bătrânul a scos din el o hârtie împăturită de mai multe ori și i-a înmânat-o. Examinând hârtia, omul a constatat că era un act ce se dădea celor ce terminau serviciul militar în armata federală. Era semnată de însuși generalul George Washington și îi dădea dreptul purtătorului la o pensie pe viață. Ce mare surpriză a avut bătrânul soldat să afle că era deținătorul unei promisiuni de bună credință că nevoile sale vor fi satisfăcute. Dar pentru că nu a revendicat nimic, trăia sărac, flămând și rătăcitor prin lume.

Adeseori și noi rătăcim prin pustiul unei sărăcii spirituale, în timp ce bogăția promisiunilor divine zace nefolosită. Uităm că Dumnezeu ne-a dăruit „bogăția Sa în slavă”, prin lucrarea și meritul lui Isus Cristos.

Este vremea să ne oprim din rătăcirea noastră și să începem să cerem cele făgăduite de Domnul. Prea mulți creștini trăiesc purtați de împrejurări în loc să se încreadă în făgăduințele divine.

Pâinea cea de toate zilele

Cercul vicios

Am auzit de multe ori că insuccesul te formează, pe când succesul te deformează. Ne vine greu de crezut? Nu-i așa?

Succesul în viața noastră creștină îl atribuim, cum și trebuie de fapt, lui Dumnezeu. Avem, de obicei, un cuvânt pentru el: ”binecuvântare”. Domnul ne-a binecuvântat. E normal să ne ridicăm ochii în sus și să mulțumim lui Dumnezeu pentru ajutorul Lui, să-I atribuim meritele și să-I dăm slava și cinstea cuvenită.

După binecuvântarea Domnului ne așteptăm ca ea să continue, ba chiar să crească în următoarele zile. Succesul de azi îl percepem ca pe normalul de mâine. Privim înainte cu așteptări pozitive. Dacă ieri am trecut Marea Roșie ca pe uscat, azi ne așteptăm la o altă intervenție miraculoasă. Dumnezeul care ne-a scăpat de amenințarea dușmanilor de ieri, ne așteptăm să ne dăruiască tot ce avem nevoie în călătoria noastră.  Nu e nimic greșit să anticipăm binele și succesul. Problema este că o astfel de anticipare ne îndepărtează de realitatea lumii în care trăim.

În loc de succesul  anticipat, ne lovim de realitate. Apa pe care vrem s-o bem este amară. Amară ca orice dezamăgire. Privirea coboară în jos spre pământul care ne alungă iluziile. Cei mai mulți ne revenim greu din viziunea despre lume construită în aureolele minunilor.  Dacă ne-am opri să ne reevaluăm viziunea, am mai avea o șansă. Din păcate alunecușul emoțional ne duce mai jos.

Dezamăgiți că succesul de ieri nu s-a repetat, cu capul în jos a neputință, începem să cârtim. Ne aducem aminte de vremurile bune, de altă dată, de dinaintea succesului și minunii. De Egipt. Castraveți și praz, apă din belșug, loc de muncă…siguranță. O ce vremuri! Ne ridicăm privirile din pământ și privim în urmă. Idealizăm zilele trecute. Mintea, care și așa nu iubea relele le-a eliminat din memorie. Au rămas doar clipele frumoase. Visăm la zăpezile de altădată. Povestim altora de minunăția acelor zile cu patosul înfometatului care descrie cu lux de amănunte ospețele din tinerețe.

Cum de am ajuns noi aici? Cineva trebuie să fie de vină. Cine altul decât… conducătorul.  Ori de câte ori suntem dezamăgiți de realitatea zilei, dăm vina pe conducere. Dacă nu e un Moise la îndemână, atunci Dumnezeu ar trebui să știe cum să conducă lumea! Dacă ar ști ce are de făcut, n-am fi ajuns aici! Ori nu știe, ori nu-i pasă de noi! Distanța până la bombăneală și cârtire e foarte mică. Nici pedeapsa pentru ele nu-i departe.

Deazmăgiți și cârtind să nu uităm să privim în jur. Uneori nu prea departe e un lemn, care aruncat în apele amare, le va preface în ape dulci. Nu trebuie decât să privești în jur să vezi bobițele ca de coriandru ale manei care acopere pământul. Privește în jur și vei descoperi că soluția salvatoare este aproape. Inventariază ceea ce ști să faci, dacă criza este în locuri de muncă. Redescopere rețetele bunicii care reușea cu puțină smântână să facă o ciorbă bună și pe piciorul de la masă. Soluțiile sunt pe aproape.

Trimis să fie eliberatorul evreilor din robia egipteană, Moise se îndoia de resursele și capacitățile sale. Dumnezeu i-a pus o întrebare: „Ce ai în mână?” Avea un toiag. Toiagul lui Moise a devenit toiagul lui Dumnezeu.

Privește în jur. Ce ai în mână?  Folosește cu încrederea ceea ce găsești la îndemână. Vei ridica în curând privire în sus în închinare și mulțumire când minunea intervenției divine va începe cu ceea ce este în jurul tău. Cercul se închide.

Ai încheiat un ciclu, care n-a fost altceva decât examenul credinței tale. Dacă ai învățat ceva din această experiență, ferice de tine. Dacă nu, ciclul devine cercul vicios al vieții tale.