Legio Fulminata

Legiunea a 12-a Melitină (ea fiind staționată în Melitene, Armenia) a armatei romane a dobândit un nume nou în urma unui eveniment pe care-l descriu mai mulți părinți bisericești (Tertulian, Eusebiu, Apolinaris de Hierapolis, Grigore de Nisa, etc).

În timlpul domniei unuia dintre cei mai fioroși persecutori ai creștinilor, Marcus Aurelius, Legiunea a 12-a a luptat în anul 176 împotriva unor triburi germanice. Armana romană s-a trezit înconjurată de crestele unor munți înalți, ocupați de forțele inamice. Situația era cu atât mai grea cu cât o secetă cumplită chinuia oamenii și caii. Gărzile pretoriene l-au informat pe cezar de situația disperată în care se găsea legiunea și că Legiunea Militină era formată cu precădere din creștini, care credeau în puterea rugăciunii.

– Atunci, lăsați-ii să se roage! A spus împăratul.

Auzind soluția împăratului, soldații legiunii au îngenunchiat și s-au rugat cu tot sufletul lui Dumnezeu în Numele lui Christos, să-i izbăvească.

Nu s-au ridicat bine de pe genunchi, că o mare furtună cu fulgere și trăznăte, însoțită de grindină cumplită, a cuprins întreaga regiune. Apa ploii a stâmpărat setea oștirii salvând-o de la pieire. Armatele barbare înspăimîntate de furtuna năpraznică au coborât din întăriturile lor, predându-se și cerând milă soldaților romani.

Marcus Aurelius a numit Legiunea a 12-a – Legio Fulminata (Legiunea Fulgerelor), după care a mai ușurat persecuția creștinilor pentru o vreme, ca apoi s-o dezlănțuiască și mai crudă.                                                               După C.E. Macartney

din cartea Flori de cactus

$10.00

Un pahar de rouă

Ghedeon care „a fost îmbrăcat cu Duhul Domnului”, a trimis solii semințiilor lui Israel, chemându-le la luptă împotriva Madianului, Amalec și fii răsăritului. Armatele dușmane tăbărâseră în Valea lui Isreel.

Au urmat nopțile acelea lungi dintre vegheri și coșmare. Nopțile dinaintea bătăliei decisive. Soldații scriu ultima scrisoare celor dragi de acasă. Generalii nu dorm. Planifică. Se îngrijorează și tremură.

În ciuda împuternicirii divine, Ghedeon mai are îndoieli. În fața lor, experiențele trecutului devin tot mai estompate ca o fotografie de trecerea anilor. Are nevoie de încă o dovadă, de încă un semn de la Dumnezeu. Știe că Domnul n-o să se supere. El nu era Moise, care era prea mare pentru a lovi cu mânie și necredință stânca dătătoare de ape. Nu avea nici statura lui Zaharia, de mai târziu, pe care necredința l-a amuțit vreo nouă luni. Era copil în credință, și copiilor li se permite să ceară semne.

„Dacă vrei să izbăveşti pe Israel prin mâna mea, cum ai spus, iată, voi pune un val de lână în arie; dacă numai lâna va fi acoperită de rouă, şi tot pământul va rămâne uscat, voi cunoaşte că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai spus.” (Judecători 6:36-37).

Dis-de-dimineață, Ghedeon verifică valul de lână din arie. Este alb de roua cerului, în timp ce pământul din jur era uscat.

Sunt multe lucruri ciudate pe care le facem în prezența minunilor divine. Nu știu de ce Ghedeon a stors lâna plină de roua lui Dumnezeu. A rezultat un pahar de rouă. Un pahar de apă cu miros și gust de lână, probabil gălbuie și tulbure. De ce a strâns oare roua de pe lână?

Poate că Ghedeon este la fel ca noi, care ne-am dori o materializare a minunii, o înghețare a clipei astrale în care Dumnezeu ne-a răspuns rugăciunii. Poate că avea nevoie de un obiect mărturie pentru sine și pentru generațiile care vor veni, că avea un Dumnezeu care face minuni. Cine știe dacă sticluța aceea cu rouă n-a slujit de material didactic în educarea în cele divine a celor 70 de copii pe care i-a avut? Putem specula o mulțime de scenarii. Cer este că textul sacru nu ne spune decât că a stors lâna care „a dat un pahar prin cu apă”.

Mulți păstrăm obiecte care ne aduc aminte de minunile lui Dumnezeu. Unii au și acum cârjele cu care și-au purtat neputințele înaintea intervenției divine. Poate de aceea Domnul i-a spus ologului să-și ia patul și să meagă acasă. Cred că și-a pus rogojina pe peretele camerei de zi.

Probabil că va trebui să-l întrebăm dincolo pe Ghedeon de semnificația acelui gest neobișnuit. El pare cu atât mai ciudat cu cât în noaptea care urmează cere ca doar lâna să nu fie plină de rouă, ci tot pământul din jur.

Lâna lui Ghedeon este un test al prezenței lui Dumnezeu în viața lui, semn din care Ghedeon rămâne doar cu un pahar de apă. Storcând minunea rămânem cu puțină credință, dacă a doua zi avem nevoie de o altă minune.

Pe raft cu paharul de rouă, cu cârjele agățate pe perete, sau cu rogojina în locul peretarului cu Răpirea din serai, nu suntem decât un Toma care credem numai dacă vedem. Isus îi fericește pe cei care cred fără să fi văzut.

Firul de ceapă

Starețului Zosima, din romanul lui Dostoievski, Frații Karamazov, îi plăcea tare mult o povestioară pe care o repeta în predicile sale.

Într-un sat, trăia o femeie foarte rea.  A murit și cum se cuvenea, după răutatea ei, a fost trimisă în flăcările iadului. În timp ce femeia se chinuia, îngerului ei păzitor i s-a făcut milă de biata femeia și s-a dus la Dumnezeu să intervină pentru ea. Dumnezeu l-a întrebat dacă știe cumva de vreun bine pe care femeia aceasta l-a făcut în viața ei. După ce și-a scărpinat capul, îngerul și-a adus aminte că femeia a dat într-o zi, un fir de ceapă unei femei necăjite și sărace. Bine, a zis Dumnezeu, du-te cu firul acela de ceapă, întinde-l femeii aflate în flăcările iadului și spune-i să se țină de el. Dacă nu se rupe firul de ceapă, o vei putea scoate din iad.

Zis și făcut, îngerul a întins femeii firul de ceapă și, încet, încet, a început să ridice femeia din abisul fierbinte. Celelate suflete care se chinuiau în văpăile infernului, văzând că femeia este salvată astfel, s-au agățat de picioarele ei. După firea ei, femeia a început să dea din picioare, să-i blasteme și să-i înjure: „Asta e ceapa mea! E meritul meu! Nu-l împart cu nimeni! Plecați de aici!”

Zbătându-se, dând din picioare și blestemând, firul de ceapă s-a rupt și femeia a căzut înapoi în văpăile fierbinți ale infernului.

Povestea călugărului subliniază rolul faptelor noastre bune, care pot fi decisive la marea judecată. Despărțirea finală, între oi și capre, între cei din dreapta și cei din stânga, se va face pe baza faptelor noastre bune. Răsplătirile cerești vor avea în vedere tocmai facerea de bine, mila și compasiunea de care am dat dovadă față de semenii noștri.

Din cartea: Flori de cactus https://lascaupetru.com/2019/09/09/flori-de-cactus/