Păcate mari și mici

Am găsit recent o povetire cu tâlc, publicată în Chișinău în anul 1929. Mă gândeam că va prinde bine unora care nu prea cred că au nevoie de pocăință.

Două femei de la ţară plecară odată la o Mănăstire ca să se închine. Una era cu conştiinţa neîmpăcată, căci săvârşise un păcat mare, iar cealaltă nu se credea păcătoasă, căci, zicea dânsa, a făcut numai păcate mici. Ajungând la Sfânta Mănăstire stareţul a ascultat mărturisirea păcatelor lor, iar apoi le-a trimis la câmp. Celei mai păcătoase i-a poruncit să aducă piatra cea mai mare ce o va afla, iar cea mai puţin păcătoasă să aducă diferite petricele mici. Femeile au făcut întocmai, iar stareţul le-a trimis să aşeze pietrile de unde le-au luat. Cea cu pietricele mici şovăia, iar stareţul o întreabă: „de ce şovăeşti?” „Fiindcă e greu să pun fiecare piatră la locul ei, căci sunt multe şi nu țin minte locul fiecăreia.” Stareţul atunci îi zise:

„Ia aminte, tovarăşa ta a săvârşit o singură faptă rea, dar o ţine minte, regretă şi mereu o spală cu lacrimile sale. Ea ştie unde e locul pietrei luate. Dar tu, cu păcatele tale mărunte şi neînsemnate nu-ţi poţi aduce aminte când, cui, unde şi cum ai pricinuit rău. Şi deoarece păcatele tale sunt mici dar numeroase tu nici nu eşti în stare a le ispăşi. Ele rămân pe vecie neşterse în sufletul tău ca şi pietrile din şorţ. O singură muscă sau un roiu murdăresc la fel ecranul de pânză alb, dacă nu este acoperit. La fel se întâmplă şi cu sufletul omului. El e alb ca ecranul de pânză. Se poate murdări cu o singură pată, dar pare şi mai murdar când e pătat cu numeroase pete, fie ele mici.”

Ascultând cu atenţie aceste vorbe femeia a doua a plecat capul, a recunoscut că ea nu e mai curată decât tovarăşa sa. Deasemenea a înţeles că şi ei, cu micile păcate îi trebuie nu mai puţin să se gândească la curăţirea sufletului său.

(Din Luminătorul, Chişinău, 15. Febr. 1929).

Săracul bogat

În perioada de explorare și populare a Americii, numită și era pionierilor, un bătrân lovit de sărăcie, s-a strecurat într-o așezare de la frontiera de vest. I se epuizaseră toate resursele și căuta ceva de mâncare. În timp ce umbla prin tabără, cineva care l-a oprit ca să stea de vorbă cu el, a observat că purta la gât, legat cu o panglică, un mic săculeț. Bătrânul i-a explicat că era un talisman oferit de cineva cu mulți ani în urmă. După ce a deschis săculețul, bătrânul a scos din el o hârtie împăturită de mai multe ori și i-a înmânat-o. Examinând hârtia, omul a constatat că era un act ce se dădea celor ce terminau serviciul militar în armata federală. Era semnată de însuși generalul George Washington și îi dădea dreptul purtătorului la o pensie pe viață. Ce mare surpriză a avut bătrânul soldat să afle că era deținătorul unei promisiuni de bună credință că nevoile sale vor fi satisfăcute. Dar pentru că nu a revendicat nimic, trăia sărac, flămând și rătăcitor prin lume.

Adeseori și noi rătăcim prin pustiul unei sărăcii spirituale, în timp ce bogăția promisiunilor divine zace nefolosită. Uităm că Dumnezeu ne-a dăruit „bogăția Sa în slavă”, prin lucrarea și meritul lui Isus Cristos.

Este vremea să ne oprim din rătăcirea noastră și să începem să cerem cele făgăduite de Domnul. Prea mulți creștini trăiesc purtați de împrejurări în loc să se încreadă în făgăduințele divine.

Pâinea cea de toate zilele

Cercul vicios

Am auzit de multe ori că insuccesul te formează, pe când succesul te deformează. Ne vine greu de crezut? Nu-i așa?

Succesul în viața noastră creștină îl atribuim, cum și trebuie de fapt, lui Dumnezeu. Avem, de obicei, un cuvânt pentru el: ”binecuvântare”. Domnul ne-a binecuvântat. E normal să ne ridicăm ochii în sus și să mulțumim lui Dumnezeu pentru ajutorul Lui, să-I atribuim meritele și să-I dăm slava și cinstea cuvenită.

După binecuvântarea Domnului ne așteptăm ca ea să continue, ba chiar să crească în următoarele zile. Succesul de azi îl percepem ca pe normalul de mâine. Privim înainte cu așteptări pozitive. Dacă ieri am trecut Marea Roșie ca pe uscat, azi ne așteptăm la o altă intervenție miraculoasă. Dumnezeul care ne-a scăpat de amenințarea dușmanilor de ieri, ne așteptăm să ne dăruiască tot ce avem nevoie în călătoria noastră.  Nu e nimic greșit să anticipăm binele și succesul. Problema este că o astfel de anticipare ne îndepărtează de realitatea lumii în care trăim.

În loc de succesul  anticipat, ne lovim de realitate. Apa pe care vrem s-o bem este amară. Amară ca orice dezamăgire. Privirea coboară în jos spre pământul care ne alungă iluziile. Cei mai mulți ne revenim greu din viziunea despre lume construită în aureolele minunilor.  Dacă ne-am opri să ne reevaluăm viziunea, am mai avea o șansă. Din păcate alunecușul emoțional ne duce mai jos.

Dezamăgiți că succesul de ieri nu s-a repetat, cu capul în jos a neputință, începem să cârtim. Ne aducem aminte de vremurile bune, de altă dată, de dinaintea succesului și minunii. De Egipt. Castraveți și praz, apă din belșug, loc de muncă…siguranță. O ce vremuri! Ne ridicăm privirile din pământ și privim în urmă. Idealizăm zilele trecute. Mintea, care și așa nu iubea relele le-a eliminat din memorie. Au rămas doar clipele frumoase. Visăm la zăpezile de altădată. Povestim altora de minunăția acelor zile cu patosul înfometatului care descrie cu lux de amănunte ospețele din tinerețe.

Cum de am ajuns noi aici? Cineva trebuie să fie de vină. Cine altul decât… conducătorul.  Ori de câte ori suntem dezamăgiți de realitatea zilei, dăm vina pe conducere. Dacă nu e un Moise la îndemână, atunci Dumnezeu ar trebui să știe cum să conducă lumea! Dacă ar ști ce are de făcut, n-am fi ajuns aici! Ori nu știe, ori nu-i pasă de noi! Distanța până la bombăneală și cârtire e foarte mică. Nici pedeapsa pentru ele nu-i departe.

Deazmăgiți și cârtind să nu uităm să privim în jur. Uneori nu prea departe e un lemn, care aruncat în apele amare, le va preface în ape dulci. Nu trebuie decât să privești în jur să vezi bobițele ca de coriandru ale manei care acopere pământul. Privește în jur și vei descoperi că soluția salvatoare este aproape. Inventariază ceea ce ști să faci, dacă criza este în locuri de muncă. Redescopere rețetele bunicii care reușea cu puțină smântână să facă o ciorbă bună și pe piciorul de la masă. Soluțiile sunt pe aproape.

Trimis să fie eliberatorul evreilor din robia egipteană, Moise se îndoia de resursele și capacitățile sale. Dumnezeu i-a pus o întrebare: „Ce ai în mână?” Avea un toiag. Toiagul lui Moise a devenit toiagul lui Dumnezeu.

Privește în jur. Ce ai în mână?  Folosește cu încrederea ceea ce găsești la îndemână. Vei ridica în curând privire în sus în închinare și mulțumire când minunea intervenției divine va începe cu ceea ce este în jurul tău. Cercul se închide.

Ai încheiat un ciclu, care n-a fost altceva decât examenul credinței tale. Dacă ai învățat ceva din această experiență, ferice de tine. Dacă nu, ciclul devine cercul vicios al vieții tale.

Ești doar spectator?

Potrivit specialiștilot în boli de inimă, atunci când devii un spectator, în loc să fii un participant, funcțiile organismului cresc și scad invers de cum ar trebui. Greutatea corpului, tensiunea, bătăile inimii, colesterolul și triglicerinele cresc. Capacitatea vitală, consumul de oxigen, flexibilitatea, rezistența la oboseală, și puterea, scad.

A fi numai un spectator pe arena trăirii creștine reprezintă de asemenea un risc. Apare o inversare de roluri în creșterea și scăderea anumitor factori importanți. Crește spiritul critic, descurajarea, nemulțumirea și plictiseala. Sensibilitatea față de păcat și față de nevoile umane, receptivitatea față de resursele divine și față de Cuvântul lui Dumnezeu scade.

Din Pâinea cea de toate zilele.

AUTOBUZUL

Pentru vizionarea clipului faceți click pe imaginea de mai sus.

Eseul face parte di cartea: Pași spre lumină, Editura Lascău Scriptum, 2020.

Pași spre lumină

O culegere de eseuri și povestiri creștine, articole și poezie. Prefață Iosif Țon.

$12.00

Chiar vrem Duhul Sfânt?

Am citit afirmația cuiva: „Vreau Dumnezeu de 3 dolari. Suficient să-mi aducă liniște dar nu prea mult să-mi tulbure conștiința. Suficient ca să simt căldura și confortul pântecului, dar nu prea mult ca să am durerile nașterii.”

Gândindu-mă la revărsare Duhului Sfânt de la Cincizecime, mulți dintre noi am vrea Duhul Sfânt în condiții similare:

– Vrem Duhul Sfânt, dar nu prea mult.

– Suficient ca să ne putem lăuda că-l avem, dar nu destul ca să-I aparținem.

– Suficient ca să avem charisme, dar nu destul pentru caracter.

– Suficient pentru a fi mai buni ca alții, dar nu destul să fim mai bun ca noi înșine.

– Suficient să ne aducă aplauze, dar nu destul să ne ceară slujire.

– Vrem Duhul Sfânt numai atât cât putem noi controla și nu prea mult să ne controleze El.

– Îl vrem râu pe care să-l trecem cu piciorul și nu ape vijelioase să ne poarte unde vor ele.

– Îl vrem briză mângâietoare și nu vâjâit de vânt puternic.