Autor: Petru Lascău

Cei mai fericiți oameni de pe pământ

de Demos Shakarian

Fragment:

În anul 1900, când Isaac era de 8 ani, și sora lui mai mică Hamas de 4 ani, a venit vestea că 100 de credincioși ruși, veneau peste munți cu caravanele lor. Fiecare era bucuros. Era un obicei în Kara Kala, să se țină o petrecere în cinstea credincioșilor vizitatori, ori de câte ori aceștia soseau. În ciuda faptului că el nu căzuse deacord cu „evanghelia totală sau deplină”, propovăduită de ruși, bunicul a considerat că vizitele lor, ca și vremurile sunt puse de o parte pentru Domnul, și a insistat ca petrecerea de bun venit să fie ținută pe o bucată mare de teren din fața casei lui.

Bunicul era mândru de vitele lui frumoase. Aflând că rușii erau pe drum, a mers afară la turma lui, să aleagă cel mai frumos și cel mai gras taur pentru această masă specială.

Avu totuși ghinion, deoarece oricum, cel mai gras taur din turmă, scos pentru inspecție, nu corespundea. Animalul nu vedea cu un ochi.

Ce era să facă? Bunicul cunoștea bine Biblia. El a știut că nu este bine să ofere lui Dumnezeu un animal bolnav, pentru că zice în Levitic 22, versetul 20, să nu aduceți nici una care să aibă cusur, căci nu va fi primită…?

Ce dilemă! Nici un alt animal din turmă nu era destul de mare, să ajungă la 100 de musafiri. Bunicul s-a uitat împrejur. Nimeni nu îl vedea. S-a gândit să taie juncanul mare, și pur și simplu să-i ascundă capul bolnav! Da, așa o să facă! Bunicul a dus taurul, ce vedea numai cu un ochi, în grajd, l-a tăiat personal, și repede i-a pus capul într-un sac pe care l-a ascuns sub o grămadă de grâu treierat, într-un colț mai întunecat.

Chiar în timpul când a terminat de aranjat carnea, bunicul a auzit zgomote de căruțe intrând în Kara Kala. Ce priveliște plăcută! Coborând drumul plin de praf, caravanele de căruțe erau trase de 4 cai. Alături de vizitiul din prima căruță, drept și comandând, stătea patriarhul cu barbă albă, conducătorul și profetul grupului. Bunicul și micuțul Isaac se grăbiră să-și salute musafirii.

În toată localitatea, pregătirile pentru sărbătoare erau spre sfârșite. În curând marele juncan se frigea pe frigare deasupra unui uriaș pat de cărbune. În acea seară toți s-au adunat și așteptau flămânzi în jurul unor mese lungi din lemn. Înainte de a putea începe să mănânce, oricum, masa trebuia binecuvântată.

Acești vechi creștini ruși nu ar fi spus nici o rugăciune – chiar fie și peste mâncare – până ce nu primeau ceea ce ei numeau „înștiințarea”. Ei voiau să aștepte înaintea Domnului, până ce în expresia lor „cădea Duhul Sfânt peste ei”. Ei pretindeau (fapt pentru care bunicul se amuza) că pot cu adevărat să simtă prezența Lui coborându-se peste ei. Apoi, când aceasta se întâmpla, ei voiau să-și ridice mâinile și să danseze cu bucurie.

Cu această ocazie, ca și întotdeauna, rușii așteptau un semn din partea Duhului Sfânt. Desigur, în timp ce fiecare se uita, unul după altul au început să danseze în jur. Totul era ca de obicei. În curând va veni binecuvântarea mesei și sărbătoarea va putea începe.

Dar spre spaima bunicului, patriarhul deodată și-a ridicat mâinile – nu în semn de binecuvântare – ci în semn ca totul să se oprească.

Uitându-se la bunicul cu o privire pătrunzătoare, înaltul patriarh cu părul alb, a plecat de la masă fără să spună un cuvânt.

Ochii bunicului au urmărit tot timpul ce face bătrânul profet, care a pășit cu pas mare peste gard și a intrat în grajd. După un moment a reapărut. În mâna lui ținea sacul pe care bunicul îl ascunsese sub grâul măcinat.

Bunicul a început să tremure. Cum a putut omul să afle? Nimeni nu-l văzuse! Rușii nu sosiseră în comună când el ascunsese acel cap. Acum patriarhul puse sacul desfăcut înaintea bunicului, dezvăluind tuturor capul cu pata albă ca laptele la un ochi.

„Ai ceva să mărturisești, frate Demos?” îl întrebă rusul.

„Da am,” zise bunicul încă tremurând, „dar de unde ai știut?”

„Dumnezeu mi-a spus!” a zis bătrânul om simplu. „Tu încă nu crezi că EL vorbește poporului său astăzi ca și în trecut. Duhul mi-a dat acest cuvânt al cunoașterii pentru un motiv special: ca tu și familia ta să puteți crede. Tu te-ai opus puterii Duhului Sfânt. Astăzi este ziua când nu vei mai opune rezistență.”

Cartea lui Demos Shakarian este disponibilă la Lascau Scriptum Ministries.

Henryk Sienkiewicz (1846-1916), cel mai remarcabil și prolific scriitor polonez din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a născut în Wola Okrzejska, în partea rusă a Poloniei.

Sienkiewicz s-a dedicat studiilor istorice, al căror rezultat a fost marea sa trilogie despre Polonia la mijlocul secolului al XVII-lea. Prin foc și spadă, Potopul, Pan Michael, Fără dogme, Copiii pământului, sunt câteva dintre romanele sale istorice remarcabile. 

Sienkiewicz a fost extrem de popular și un autor prolific. Ediția completă a operelor sale, publicată în 1948-55, se ridică la șaizeci de volume.

Romanul Quo Vadis, a contribuit la Premiul Nobel pentru literatură care i s-a decernat lui Sienkiewicz în 1905.

Romanul descrie povestea de dragoste dintre Ligia, o tânără creștină și Marcus Vinicius, un patrician roman. Acțiunea romanului se petrece în orașul Roma sub conducerea împăratului Nero.

Sienkiewicz a studiat extensiv Imperiul Roman înainte de a scrie romanul, cu scopul de a reda corect detaliile istorice. În consecință, în roman apar mai multe figuri istorice. În ansamblu, romanul poartă un mesaj pro-creștin. A fost publicat pentru prima dată în foileton în Gazeta Polska între 26 martie 1895 și 29 februarie 1896, precum și în alte două reviste. A fost publicat sub formă de carte în 1896 și a fost tradus în peste 50 de limbi.

Ediția pe care v-o punem la dispoziție este în două volume.

NUMELE EI ESTE FEMEIE

            Gien Karssen este o povestitoare. Deși există multe studii

despre femeile din Biblie, eu nu am citit niciunul mai

practic decât „NUMELE El ESTE FEMEIE”. Gien face ca

aceste femei de pe paginile Bibliei să prindă viață pe

măsură ce observăm faptele și efectele trăirii lor. Ne ajută

apoi să găsim aplicații specifice zilelor noastre. Pentru cei

care sunt interesați în aprofundarea studiului, ea oferă

întrebări la sfârșitul fiecărui capitol.

            Gien este unul dintre cei mai buni dascăli pentru tinerii

conducători ai studiilor biblice. Ea îndreaptă Cuvântul lui

Dumnezeu asupra trăirii de zi cu zi.

Rugăciunea mea este ca această carte să fie ca sămânța

care aduce multă roadă.

                                                                                   Corrie ten Boom

            Femeile din această carte nu sunt o ficțiune. Ele sunt reale.

Au trăit cândva, și prin dorințele, problemele, speranțele și

ambițiile lor, ele sunt printre noi și astăzi. Cred că citind

cartea veți fi fascinați de ele și în același timp și influențați.

Acest lucru s-a întâmplat și cu mine în timp ce am scris

despre ele.

            Adevărata deosebire dintre ele constă în faptul că unele

Îl cunosc pe Dumnezeu, altele nu. Întrebarea crucială care

se pune cu privire la fiecare dintre aceste femei, pe măsură

ce le descoperiți, este : „Ce loc are Dumnezeu în viața ei?”

Răspunsul la această întrebare hotărăște fericirea și

influența în timp a fiecăreia. Aceasta este motivarea care

determină acțiunile fiecăreia.

            Cartea conține 24 de portrete ale uneor femei remarcabile

din Biblie, și este concepută și pentru a fi folosită ca manual

de studiu pentru grupele mici sau la întrunirile femeilor creștine

din bisericile evanghelice și nu numai.

Editura: Lascau Scriptum Ministries

Cartea are 190 de pagini.

Costul: $12.00 (în care sunt incluse și cheltuielile poștale)

Cartea se poate comanda prin:

(1) PayPal – rodica4art@aol.com

(2) Zelle – Petru Lascau – Tel. (602)291-0175

(3) Cec pe adresa:

            Lascau Scriptum
            8489 W Heather CT
            Glendale, AZ 85305

Se naște-un fiu de Împărat
În propria ta împărăție
Și ca Irod cu sufletul pătat
De iad și trai îmbelșugat
Nici inima-ți nimic nu știe.

Iar magii Soarelui-Răsare
Cu daruri vin să I se-nchine
Ca el cuprins de tulburare
Îți pui aceeași întrebare
– Cine e El și de ce vine?

Îți va lua împărăția
și tronul de fildeș încrustat?
Să-ți aperi de pieire dinastia
Cu spada dezlănțuie-ți furia
Ucide-n fașă noul Împărat.

Uciși de ura ta regească
Mor pruncii neamului în lume
Dar Pruncul Sfânt a început să crească
Și plin de slava Lui cerească
Porni chemând pierdute oi, pe nume.

Spre ieslea inimii sărace
Sub steaua Lui prevestitoare.
Cu corul lor aducător de pace
Te cheamă îngerii la închinare.

Spre seară, când oaspeţii de la Roma se mai liniştiseră în odăile lor, iar goana slugilor a mai contenit, o pereche tânără de evrei ceru găzduire. I-a văzut pe fereastra camerei de primire a oaspeţilor. Una din slugi i-a întâmpinat cu vestea neplăcută că nu mai sunt camere de închiriat. I-a privit cum se îndreptau spre poartă cu un fel de sfâşiere în felul cum îşi târau paşii obosiţi. Ceva inexplicabil îl atrăgea la perechea aceea de tineri. A ieşit în curte împins de ceva ciudat. Cu toate că era mulţumit în sinea sa de felul descurcăreţ şi autoritar al slujitorului, care se pricepea de minune să respingă destul de elegant, dar şi decisiv pe călătorii care, se vedeau de la o poştă că nu erau prieteni cu multe parale.

Perechea aceasta, fără îndoială, era încă una din familiile sărace ale acestui neam oropsit. Locuitori ai lumii şi ai cerului în acelaşi timp.

Se uită la femeia tânără. Era însărcinată. După cum se mişca se vedea clar că orice pas îi era din ce în ce mai greu de făcut, iar după durerea de pe chipul ei putu citi că vremea îi sosise să nască. Bieţii oameni! Să porneşti la drum într-o astfel de stare, nu era lucru uşor. Dar oare te poţi împotrivi Cezarilor?

Ce ar fi să le facă un loc în grajd? Evreul sărac se mulţumeşte oriunde. Apoi face şi el un bine unor nenorociţi. Îi strigă. Femeia întoarse capul şi îi zâmbi printre lacrimi.

Noaptea se lăsă ca o miere dulce peste colinele din jur.

La ferestrele luminate ale camerelor hanului mai răsunau râsete şi cântece. Hanul era plin. Călătorii erau bogaţi. Mare binecuvântare cerească mai este şi recensământul acesta! Câteva săptămâni la rând o să câştige cât într-un an întreg. Este greu să dormi cu asemenea perspective în cap. Venise şi rândul lui. Probabil că ar fi bine să mai construiască o aripă la clădirea hanului; sau poate că ar fi mai bine să mărească bucătăria. Ba nu! Cine ştie dacă nu cumva fanaticii aceştia de zeloţi n-or să atragă mânia Romei. Mai bine ar investi în aur. Pus bine de o parte ar asigura bunăstarea familiei sale pentru multă vreme.

Dar  ce-i cu zarva aceasta? Probabil că vin noi călători. Poate că sunt romani. Romanii au bani.

Slujitorul trimis să vadă, i-aduse vestea că sunt o ceată de ciobani din împrejurimi. Vorbeau toţi deodată. Îngeri, vedenii, oştiri cereşti care cântă. Mesia.

Doamne, ce naţie ne-ai mai dat! Suntem un popor de fanatici şi aiuriţi. La orice pas vedem numai îngeri şi avem vedenii. Până şi ciobanii sunt teologi. În timp ce umblăm după năluci şi semne cereşti, romanii domină lumea. Ce popor practic! Au construit drumuri. Au sistemul lor de poştă. Au o armată cu care supun orice neam. Noi avem suluri sfinte. Ei spadă. La ce ne folosesc ideile şi vechile idealuri? La sărăcie. Cu ce să te mângâi la nevoie dacă nu cu speranţa unui eliberator? Noapte bună fanaticilor! Lăsaţi îngerii să doarmă şi ei! Mai ales lăsaţi copilul acela care s-a născut în grajdul nostru în pace! Bieţii oameni! După o asemenea călătorie lungă şi după suferinţa unei naşteri pe paiele grajdului numai de musafiri duceau ei lipsă. Şi ce musafiri! Nişte ciobani mizerabili şi fanatici. O să le predice despre venirea lui Mesia în noaptea asta. Nu de îngeri avem noi nevoie acum, ci de mai multă minte. De mai mult simţ practic. Nu cap în nori, ci picioare pe pământ. De aşa ceva are nevoie acest popor prost şi visător.

O stea căzu, şi lumina ei lăsă pentru o clipă o cale de lumină pe cer.

Spre dimineaţă, la ora când soarele deschidea somnoros ochiul de după o pleoapă de deal cu terebinţi, la poarta hanului au ajuns veşti că familia săracului din grajd este vizitată de nişte înţelepţi din Răsărit. Aceştia spuneau despre o stea călăuzitoare care prevestea de mult în ţara lor de baştină că s-a născut un mare împărat. Se spune că ar fi fost chiar la Irod să întrebe despre pruncul nou-născut, şi că preoţii din anturajul lui le-ar fi indicat chiar satul lor. Betleemul, este adevărat că a dat ţării pe marele David, dar de atunci şi până acum n-a fost decât declinul şi sărăcia multor sute de ani de robie şi asuprire. Ce poate să se nască bun în Betleem? A înnebunit de-a binelea lumea asta. Astă noapte nişte ciobani au văzut îngeri, iar acum dimineaţa, savanţii orientului văd stele şi împăraţi. Se pare că nu suntem singurii nebuni din lume. Fenomenul este universal. Aş fi un mare naiv să nu profit de el.

Le-o fi foame astronomilor. Sau poate vor o cameră să se odihnească!

Soarele se ridică pe boltă strălucind ca un dinar roman de aur curat.

Doamne, ce se petrece cu mine? Mă caută norocul la orice pas. Romanii dau legi să-şi ia oamenii lumea-n cap şi să treacă pe la hanul meu.

Ciobanii văd îngeri pe cer şi îngerii îi trimit la mine. Savanţii văd stele şi stelele îi călăuzesc la grajdul meu. Am devenit peste noapte un fel de centru al atenţiei tuturor. Un fel de ax al lumii trece prin curtea mea. Sau prin grajdul meu? Oi fi ajuns atât de important că norocul şi-a întors faţa spre mine? Dar dacă pruncul nou-născut..? Dacă totuşi este ceva adevăr în tot ce spun aceşti oameni despre el? Devin celebru din pricina unui prunc necunoscut ce s-a născut azi noapte în staulul nostru.

Soarele cobora spre asfinţit, cumnite şi potolit ca un copil după plâns. Ochiul lui înlăcrimat mai clipi de câteva ori şi apoi pleoapa dealului ademeni umbrele reci ale serii.

Au plecat pe rând ciobanii şi savanţii. Ce ciudat! Extremele piramidei se adună în grajdul meu unde s-a născut Pruncul. Mă voi duce să-l văd şi eu. Am să-i aduc în casă. Nu se poate să nu fie ceva deosebit cu acest fecior.

Au trecut anii. La hanul din marginea oraşului poposesc tot mai mulţi călători. Afacerea merge strună. Ciudată moştenire mi-a lăsat tata! Oamenii par mai interesaţi de vechiul staul din fundul curţii decât de noile clădiri ale hanului. Sunt unii printre ei care propun să se ridice o biserică pe locul ieslei animalelor noastre. Se pare că norocul nu va părăsi niciodată hanul nostru, pentru că într-o seară, tatăl meu a primit în staulul nostru o familie de evrei săraci. În noaptea aceea de neuitat, s-a născut un copil care a schimbat nu numai destinul familiei noastre, dar şi pe cel al lumii.

Soarele era sus şi lumina lumea, zâmbindu-i cu raze de aur ceresc.

Şi lumea nu mai era aceeaşi.

Noaptea asta am avut un coşmar. Nu prea visez eu des, dar şi când visez… ţin minte. Poate mi s-a tras de la discuţiile de aseară cu Veta. Se apropie Crăciunul şi Veta se frământă cu cadourile. Şi-a scos tableta (pacostea asta electronică) şi a început să-mi arate tot felul de lucruri pe care şi le dorea pentru ea şi copii. Am fost bucuros că şi la mine se gândea. Voia să-mi cumpere un sacou frumos, aşa, mai de sărbători. Pe măsură ce înşira la cadouri eu tot făceam la socoteli… Era evident că nu-mi va ajunge salariul de luna asta şi va trebui să umblăm şi la puţinele economii pe care le mai avem.

M-am culcat cam tulburat de aritmetica mea aflată în directă coliziune cu aspiraţiile Vetei. Noaptea am visat că era ziua mea. Când am intrat în casă, totul era împodobit frumos, cu floricele şi panglici din hârtie creponată. Era un „Happy birthday!” uriaş pe peretele de la camera de zi. Acum se scrie în englezeşte, că aşa e la modă. Se şi cântă „Happy birthday to you!” – că doar n-o să-i facem noi pe vecini să creadă că suntem inculţi. Pe masa din sufragerie erau mâncăruri care mai de care mai bune şi mai grozave, ca pe tableta lu’ Veta. Pe canapeaua din camera de zi era o stivă întreagă de pachete şi cadouri. Cum am intrat în casă, ai mei s-au şi pus la masă şi au început să înfulece ca disperaţii. Mai aduseseră şi vreo doi copii din vecini, iar eu nu mai aveam loc la masă. Stăteam şi mă uitam la ei. Veseli, nevoie mare. Cum au terminat cu mâncatul, de ziua mea, s-au repezit la pachetele de pe canapea. Le desfăceau pe acelea pe care scria numele lor. Veta a primit o rochie de la Neluţu, o pereche de pantofi de la Flory, o poşetă de la Vio şi o gentuţă pentru tabletă de la Gaby. Flory, la rândul ei, a desfăcut pachetele de la fiecare din fraţii ei şi de la Veta. Ba şi copiii din vecini au primit cadouri… de ziua mea. S-au felicitat, s-au pupat de bucuria cadourilor, şi-au dorit numai bine, sănătate, bucurie şi tot ce le dorea inima. Mă uitam la ei năuc. Cu siguranţă că aveau ceva cu mine. Nu putea fi o simplă uitare. Era doar ziua mea şi se cădea măcar să mă bage în seamă. Dacă n-au vrut să-mi cumpere cadouri, e treaba lor. Nici nu am nevoie de nimic. Am tot ce-mi trebuie. Dar să-mi ţină ziua şi să se îndoape şi cadourisească între ei ca şi cum eu nu aş exista… e prea de tot.

M-am trezit apă de sudoare. Tulburat de tot. M-am pregătit de serviciu. Am plecat mai devreme ca să nu dau faţa cu cineva din familie. Coborâi scările pe întuneric. Iară nu merge liftul şi m-am bucurat că mai făceam un pic de înviorare până jos. Când am ajuns în staţia de tramvai, nu era multă lume. Ca de obicei, tramvaiul întârzâia. Mi-au atras atenţia vitrinele magazinelor de peste drum. Luminate puternic, pline cu decoraţii de Crăciun.

Beculeţe colorate peste tot. Până şi stâlpii becurilor stradale erau împodobiţi cu crenguţe de brad, cu ghirlande de beculeţe. De la difuzoarele unui magazin se auzeau colinde. Minunându-mă, aşa, de decorul de Crăciun al oraşului, mi-am adus aminte de vremurile lui Ceauşescu. Câtă deosebire! Crăciunul era interzis. Acum e liber…

Deodată mi-a revenit coşmarul de astă-noapte. Am înţeles totul… Acum suntem liberi să sărbătorim Ziua de Naştere a Domnului Isus Christos, numai că uităm să-L chemăm la sărbătoare. Uităm de El, de Sărbătorit. Ne felicităm între noi, ne oferim cadouri.

Acum îl înţeleg pe Isus cum se simte de Ziua Lui.

Din cartea: Jurnalul lui Ion Pocăitu’

În timp ce se apropiau de steaua pe care noi o numim Soarele, precum şi de planetele care se învârteau în jurul ei, îngerul bătrân arătă spre o sferă mică, aproape neînsemnată, care se învârtea în jurul propriei axe foarte încet. Îngerului tânăr, a cărui minte era plină de măreţia şi gloria celor văzute până atunci, planeta i se păru la fel de neinteresantă ca o minge de tenis murdară.

„Vreau să priveşti, în mod special, spre planeta aceea“, îi spuse îngerul mai bătrân îngerului tânăr, arătând cu degetul.

„Mie mi se pare tare mică şi cam murdară, spuse îngerul tânăr. „Ce o face atât de deosebită?”

„Vrei să spui că marele şi slăvitul nostru Domn … a coborât în persoană pe această mingiuţă jalnică? De ce-ar face El una ca asta?“…

Îngerul tânăr s-a strâmbat dezgustat. „Vrei să spui“, a reluat el, „că S-a înjosit într-atât încât a devenit una dintre creaturile acelea care mişună şi se târăsc pe sufrafaţa mingii ăleia plutitoare?”

„Întocmai, şi mă îndoiesc că I-ar face plăcere să te audă că le numeşti «creaturi care mişună şi se târăsc». Pentru că, oricât de ciudat ni s-ar părea nouă, El le iubeşte. A coborât la ele, le-a vizitat pentru a le ridica, aşa încât să devină şi ele ca El.“

Privirile îngerului tânăr îşi pierdură orice expresie. Un astfel de gând aproape că depăşea puterea lui de înţelegere.

                                                                                         J. B. Phillips

Ioan Botezătorul, cel mai mare profet, cum l-a catalogat Domnul Isus, a confruntat lumea zilelor lui cu păcatul în care zăcea. Nu l-a scutit nici pe Irod care luase de soție pe nevasta fratelui său. Pentru confrun-tarea sa curajoasă, Ioan și-a piedut capul și a murit devreme. Misiunea profetului provoacă păcătosul să facă o alegere, să se pocăiască sau să-l facă pe profet să tacă. De cele mai multe ori, profeții Vechiului Testament au fost uciși.

Biserica de azi ar trebui să-și redescopere dimensiunea profetică, în sensul că ar trebui să fie vocea lui Dumnezeu care avertizează lumea de pericolul păcatului în care se găsește. Misiunea este periculoasă, e adevărat, dar e mai bine să trăiești puțin și drept, decât mult și strâmb.

Pentru societatea sodomică în care trăim, mesajul profetic al bisericii de azi, care ar trebui să fie de fapt și mesajul nostru personal:

     1. Vai de cei ce numesc răul bine, și binele rău! (Isaia 5:20).
     2. Vai de cei ce numesc infanticidul, alegere!
     3. Vai de cei ce numesc homosexualitatea, veselie (gay)!
     4. Vai de cei ce numesc curvia, dragoste!
     5. Vai de cei ce numesc obscenitatea și blasfemia, limbaj adult!
     6. Vai de cei ce numesc lenea, ajutor de strat!
     7. Vai de cei ce numesc aprobarea păcatului, toleranță!
     8. Vai de cei ce numesc mustrarea, judecată!
     9. Vai de cei ce numesc ascultarea, legalism!

Societatea de azi ar trebui să audă din partea Bisericii mesaje profetice de acest fel.

Dincolo de platformele politice ale vremii, de luptele dintre pro-life (pentru viaţă) şi pro-choice (pentru alegere), avortul rămâne totuşi o alegere. Milioane de mame aleg să-şi ucidă copiii în pântecul lor. Motivaţiile invocate sunt foarte variate; de la cele financiare (avortul fiind o industrie foarte benefică), la motivaţii de control al populaţiei şi până la motive egoist-umane (cum ar fi un bine viitor, sănătatea mamei, incomoditatea financiară sau de vârstă a părinţilor, viol, incest etc.). Cea mai publicată este libertatea femeii de a face ce vrea ea cu trupul ei. Din păcate, libertatea aceasta are de-a face cu trupul altuia, cu trupul copilului nenăscut încă.

Păcatul avortului este mult mai grav decât pare el la suprafaţă. Ca orice crimă împotriva unei fiinţe umane, ca orice ucidere, avortul vorbeşte despre locul lui Dumnezeu în conştiinţa omului şi despre valoarea fiinţei umane în ochii lui. Iată ce spunea Oswald Chambers (Cu Dumnezeu spre necunoscut, pag. 23), referitor la păcatul lui Cain:

„Niciun om nu-şi poate ucide fratele, dacă nu L-a ucis mai întâi pe Dumnezeu înăuntrul său. Crima lui Cain era mult mai profundă şi mai mare decât uciderea fratelui său; era răzvrătirea întregii sale naturi împotriva lui Dumnezeu”.

Trăim într-o societate fondată de Cain. Uciderea semenului nostru, în războaie sau în pântecul mamei lui, reflectă aceeaşi răzvrătire a naturii noastre împotriva Creatorului şi Dătătorului vieţii. De aceea, avortul rămâne o alegere – am ales moartea, am ales revolta împotriva lui Dumnezeu. Ucidem copiii pentru că L-am ucis pe Dumnezeu în conştiinţele noastre.

– Ce zici Veto, dacă anul ăsta le spunem la copii că nu există Moș Crăciun?
– Da, ce-ți veni, Ioane? Ai căpiat?
– Știi și tu cum stăm cu banii. De la nunta lui Flori tot plătim pe datorii. Nu ne ajung!
– Mai luăm pe credit, că nu s-o găta lumea!
– Da, Veto, dar dacă luăm iară pe carduri, vom plăti și dobânzile pe lângă marfa cumpărată! Cel mai simplu ar fi să le zicem adevărul și gata. Scăpăm de datorii.
– Și ce o să le spui?
– M-am gândit să le spun că Moș Crăciun e comunist. Se îmbracă în roșu și redistribuie averea de la cei care muncesc la cei care consumă numai.

Veta s-a înroșit ca bunda lui Moș Crăciun și a bombănit că din ianuarie își va găsi de lucru și că n-o să mai fie doar consumatoare a salarului meu. Mi-a mai spus-o așa printre dinți, că dacă mai fac vreo referire la redistribuția cu pricina o să mânc din brișcă clisă cu pită până la Anul Nou.

– Atunci am să le spun că Moș Crăciun nu vine anul ăsta că are Covid.
– Și cum o să-i convingi tu că are Covid?
– În primul rând o să le aduc aminte că Rudolf, renul, avea deja nasul roșu încă de anul trecut și că moșului i se trage de acolo. Deja respectă distanța socială, că nu intră în casă ci aruncă pachetele cu cadouri pe coșurile de fum. Ce să mai spun că majoritatea jucăriilor și cadourilor sunt din China.
– Ei, și tu! Nu toate vin din China. Bundița aceea de blană de vulpe argintie nu e făcută în China!

Mi-am dat seama că e mult mai greu s-o conving pe Veta că nu este Moș Crăciun, decât pe copii. De azi încep să fac calculele. Nu știu cum o să scot cămașa cu bundița lu’ Veta și cu visele celor mici să primească telefoane deștepte.

Doamne, deșteaptă-mă și pe mine, că-s și eu român!