Distanțarea socială

Am scris zilele trecute despre statul acasă și un amic de pe Facebook mi-a adus aminte de statul pe gânduri. Dacă l-am pus pe gânduri înseamnă că am făcut și eu ceva bun cuiva. Știți povestea cu țăranul care stătea pe laviță, la uliță și un vecin l-a întrebat: „Ce faci, bade Ioane? Stai și cugeți?” Omul i-a răspuns sincer: „Nu, io numai stau!”.

E tare greu numai să stai când se petrec așa de multe în jurul tău cu pandemia asta de virus. Te pun pe gânduri știrile și mai ales mesajele de pe media socială. Dacă nu ai puțin discernământ, te trezești în depresie. Noroc cu cei care găsesc situații cu umor în statul acesta pe-acasă. Mai uiți câteve minute de drama și de îngrijorările tale.

Ieri, la Florii (ale noastre din America) mi-am adus aminte de apostolul Ioan care a scris în Evanghelia sa despre intrarea Domnului în Ierusalim. El descrie mulțimea care L-a întâmpinat pe Isus că avea ramuri de finic în mâini. În  mijlocul acelei mulțimi entuziaste, Domnul Isus a plâns pentru cetatea care L-a respins de fapt ca Mesia. La anii bătrâneții, Ioan a fost obligat să se „distanțeze social” de semenii lui, fiind exilat pentru credința sa, în Insula Patmos. În exil, Ioan a primit revelația cărții Apocalipsei, unde Îl vede din nou pe Domnul Isus în mijlocul unei mulțimi uriașe:

„După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoclipsa 7:9-10).

Nu cred că trebuie să comentez nimic aici, poate numai că acestui suflet sensibil, Dumnezeu i-a arătat adevăratele Florii, când cei slavați dintre toate neamurile pământului Îl vor aclama cu ramuri finic în mâini pe Domnul Domnilor, și Împăratul Împăraților.

În această vreme de distanțare socială, când suntem obligați să stăm departe unii de alții, avem o șansă în plus să ne apropiem de Dumnezeu. Izolarea lui Ioan a devenit prilejul unei noi revelații, o binecuvântare, nu doar pentru el, ci și pentru lumea întreagă. Avem ocazie acum să deschidem cărți pe care s-a depus praful, avem timp să căutăm fața lui Dumnezeu, să recuperăm părtășia aceea dulce cu El în rugăciune, pe care am început s-o uităm. Este un timp ideal să primim noi descoperiri din Cuvânt, noi revelații din partea Domnului nostru.

Să transformăm distanțarea socială într-o apropiere de Dumnezeu și de cele veșnice. Nimeni nu ne poate separa de această părtășie cu El. Numai că înaintea lui Dumnezeu nu poți merge cu mănuși. Și nici cu mască!

Osana! Salvează-ne de virus!

– Salvează-ne! Salvează-ne!, striga mulțimea care-L întâmpina.

De pe măgărușul pe care călărea, era puțin deasupra mulțimii, suficient să le vadă fețele și să le citească sufletele. Aveau dreptate. Erau infectați cu toții de un virus periculos. Aveau nevoie urgentă de vindecare. Veniseră la cine trebuie. Avea vaccinul și voia să-i salveze, dar știa la fel de bine că-L vor refuza. De aceea, în mijlocul mulțimii entuziaste, Isus plângea.

Suntem în plină pandemie. Intră mâine și-n cetatea noastră aflată-n carantină. Avem aceleași simptome ale unei infecții galopante. La fel ca evreii din Ierusalim suntem mai interesați de spectacular decât de spiritual. De accea, izolați în casele noastre, suferim că nu putem fi la locurile noastre, actori pe scena spectacolelor religioase. Credem cu naivitate într-o spirtualitate publică, de aceea noțiuni ca, rugăciune, post, milostenie (care se cer făcute în secret) nu ne sunt populare. Este greu să nu faci paradă din rugăciune, spectacol din post și să nu pui pe Fcebook pozele când faci milostenie. Nu ne plac, apoi, celelalte noțiuni ce țin de spiritualitate, cum ar fi studierea Scripturilor, meditația etc. Ce să mai spunem de biserica din casă?

Ca evreii de altădată iubim mai mult evenimentele decât procesele. Am vrea să participăm la ceva extraordinar după care să devenim super-spirituali. Visăm ca stejarul nostru duhovnicesc să crească peste noapte, ca ciupercile după ploaie. Planeta se grăbește și nu avem prea mult timp să așteptăm procesele lente de creștere.

Suferim apoi de alt simptom devenit tot mai evident. Preferăm religia decât o relație cu Dumnezeu. Cu cât religia este mai fastuoasă, cu clădiri tot mai impozante, cu slujbe și ceremonii care îmbină armonios auzitul cu văzutul, cu regie cât mai istorică sau cât mai contemporană, așa după gust, ni se pare că am dat peste calea către cer. În loc de rugăciuni, aprindem o lumânare. Pentru iertarea păcatelor ne spovedim unor păcătoși ca noi. În loc de a privi fața Domnului ne mulțumim cu sărutul unei icoane. Nu-L căutăm pe Domnul în răcoarea dimineții ci în fumul înecăcios de tămâie și-n oasele unor sfinți. Nu ne infioară lacrima rugăciunii din odăița ascunsă, ci numai emoțiile stârnite de artiștii creștini de azi.

Încet-încet, am devenit preocupați de exeriorul nostru și nu e cele interioare. Au început să conteze mai mult semnele exterioare ale sfințeniei noastre decât un duh blând și smerit. Pentru că în lumea de azi contează doar cele ce se văd, nu purtăm de grijă celor ce nu se văd. Punem haine modeste peste suflete mândre de smerenia lor, sau ne îmbrăcăm la ultimul răcnet al modei voind să spunem că avem suflete curate și neprihănite. În ultimă instanță, fiecare din cele două extreme pun accentul pe cele ce se văd.

Ca mulțimea gălăgioasă din Ierusalim oferim lui Dumnezeu daruri care să nu ne coste sau pe care le putem recupera. Ne închinăm cu ramuri de finici pe care le rupem din copacii sălbatici sau din ai altora. Așternem mantalele înaintea măgărușului Lui pentru că le putem recupera după ce a trecut. Cu alte cuvinte, căutăm o închinare care să nu ne coste prea mult și care să nu știrbească cumva din totalul bunurilor noastre.

E plină pandemie. Suntem cu toții virusați. Avem mare nevoie de slavare. Osana! Osana! Salvează-ne Fiul lui David! Spunem ceea ce trebuie și Cui trebuie. Necazul este că nu ne place nici nouă vaccinul Lui. De aceea Isus plânge și azi.

FĂRĂ MASCĂ

Ieri am dat peste o rețetă de pâine pentru vremuri de răstriște. Mi-am copiat-o. Pentru că suntem într-o perioadă de austeritate și pentru că am făcut alaltăieri tăieței de casă și am prins curaj cu industria alimentară locală.

Închiși în casele noastre de frica unui virus nevăzut, cu o cămară nu prea dotată de răstriște, am început să ne aducem aminte de rețetele părinților și mai ales ale bunicilor. Ce minunat ar fi să crească ceva urzici sau lobodă prin curtea mea, în care cresc doar pietre de toate mărimile. Pe ele nu poți face nici ciorbă și nici supă.

Când ieșim cu câinele la plimbare, singurul iosag de pe lângă casă, ne ducem la un câmp viran din apropiere, acoperit, acum în primăvara asta, de un covor de flori galbene. Seamănă cu mușețelul nostru și la culoare și la miros, dar n-avem curajul să încercăm măcar un ceai cu ele. Nici acum nu cunoaștem plantele de aici și nici ele pe noi. Am căutat ceva măcriș sălbatic sau ștevie, ceva comestibil cunoscut din vremea copilăriei. Nimic. 

Venind spre casă am privit din nou cu jind un mandarin supraîncărcat în curtea unui vecin. Nu cred că le culege și nici nu le mănâncă. Dacă se îmbolnăvește omul, nu poate da pe nimeni în tribunal? De aceea se duce, probabil, să cumpere mandarine de la magazin. Să nu-mi spuneți că lumea asta e normală!

Noi ne mulțumim cu lămâiul nostru, plin de roadă și binevoitor. În fiecare dimineață storc una din lămâi și o beau cu apă caldă. Așa spun unii că poți lupta cu virusul. Probabil că o fi ceva, dar de slăbit, e doar o altă falsă speranță.

Când am plecat la cumpărături, după o săptămână de stat în casă, m-am dotat cu mănuși de doctori și soția mi-a făcut un instructaj intensiv. Să nu mă ating cu hainele de nimic. Să nu mă apropii de nimeni la mai puțin de 2 metri. Dacă îmi vine să strănut sau să tușesc, mă abțin sau o fac în cotul îndoit la nivelul nasului și gurii. În copilărie ne ștergeam și la nas tot așa, cu mâneca de la haină. Echipat și instruit pentru confruntarea cu lumea ostilă și periculoasă, m-am aventurat afară din casă.

La prăvălie, mi-au aprobat doar o pungă cu cartofi. Mai e puțin și ne vor da și cartelă. Am găsit (mărturisesc, cam cu greu) articolele recomandate de soție și scrise de mine pe telefon. N-am găsit făină și nici drojdie. Cred că i-a apucat și pe americani coptul pâinii, sau cine știe? Dacă au furat rețeta noastră de langoși? Un nene binevoitor, de care nu m-am apropiat prea mult, mi-am spus că a doua zi, dacă vin de dimineață, vor băga hârtie igienică. Mi s-a părut tare curios de ce nu s-a interesat el de ce bagă la ghiozdan, ci era preocupat de ce iese din el. Oricum, lumea asta a înnebunit de tot.

La întoarcere am trecut la decontaminare. Mănușile de cauciuc la gunoi. Toate hainele cu care am fost la spălat și eu la duș. Proaspăt spălat mă simțeam victorios împotriva virușilor și a lumii ostile din jur, până am deschis televizorul, unde un alt nene binevoitor, ne-a informat că s-ar putea ca virusul acesta să se transmită și prin aer. Laurii victoriei mi s-au ofilit la secundă. N-am avut mască și nici ceilalți cu care m-am întâlnit n-au avut. Nici acasă n-avem. De unde să ne luăm, mai ales că am auzit că sunt făcute în China? Poate împreună cu virusul!

Mi-am adus aminte un verset pe care-l scriu așa cum îl ințeleg eu acum: „Dacă nu păzește Domnul pe cineva, degeaba poartă mască și mănuși!’

CU MÂINILE CURATE

Domnul este bun și o să ieșim cu bine și din necazul acesta. Nu-i vedem capătul încă. Promisiunile politicienilor ba ne ridică, ba ne coboară. Binecuvântarea noastră este că nu ne bizuim pe ei. Scutul și adăpostul nostru, turnul nostru de scăpare, cetățuia noastră, stânca în care ne ascundem până trece furtuna acestui virus, este Domnul. Și când o să se termine, vom rămâne cu lacrimile pentru cei ce nu mai sunt cu noi, cu urmările economice ale acestei pandemii, cu cine știe ce altceva, dar vom rămâne și cu câteva lucruri bune.

După ce plaga neagră a împuținat populația Europei cu peste o treime, nevoia cea mai mare era de lucrat ogoarele. Nu mai era mână de lucru. Nevoia aceasta a stârnit imaginația și creativitatea și s-au inventat mașinile agricole. Cine știe ce lucruri noi se vor inventa după această suferință? Probabil că vom prețui mai mult familia și pe cei dragi! Vom rămâne cu obiceiul format din statul acasă să vorbim mai mult cu ei. Poate vom iubi mai mult biserica și adunarea noastră împreună. Poate că resursele spirituale vor pătrunde mai adânc în lumea virtuală. Poate vom avea biserici de casă și virtuale. Nu putem ști precis. Dar unele lucruri se vor schimba. În mod sigur vom fi mult mai conștienți de prezența și pericolul virușilor și microbilor. Vom continua să ne spălăm mai des pe mâini.

Spălându-mi mâinile, după ce am desfăcut un pachet sosit la ușă, mă gândeam, de ce oare n-am luat noi din Vechiul Testament și legile privitoare la igiena corporală? Probabil că am fost fascinați mai mult de legile și regulile ceremoniale. Acestea se văd. Dau prestanță. Sunt favorabile fariseismului. Unele culte le-au luat pe nerăsuflate. Ce bine ar fi fost să fi învățat să ne spălăm mâinile ori de câte ori am atins ceva necurat.

Vă propun o simplă și scurtă cercetare în Biblie. Să nu-mi spuneți că nu aveți timp, acum! De exemplu, căutați o concordanță biblică și vedeți cuvintele: a spăla, spălat, spală, spele, etc. Veți fi surprinși să vedeți că Dumnezeu a dorit să-i păzească pe ai Lui de viruși și microbi. Dincolo de spălatul ritual de la cortul întâlnirii, la care erau obligați preoții, omul de rând avea poruncă să se spele dacă a atins ceva necurat, să-și spele hainele dacă s-a atins de un mort, dacă a trasportat un cadavru, dacă s-a așezat pe un pat în care a zăcut un bolnav, în care a avut loc o scurgele lichidă din trupul cuiva, etc. Vasele de pământ care au conținut ceva necurat trebuiau sparte, iar cele de aramă sau lemn trebuiau spălate. Pe lângă cerințele igienice ale spălatului hainelor și a corpului, de multe ori omul trebuia să se considere necurat o zi întreagă, ceea ce însemna să-i avertizeze pe alții să nu se atingă de el. Orice obiect sau persoană atinsă de cel necurat devenea necurată la rândul ei.

Rigoriile legilor sanitare, strictețea lor se extindea și la locuința omului care nu trebuia să aibă igrasie sau mucegai. Dumnezeu le-a prescris evreilor proceduri detaliate cum să curețe lucrurile necurate. Nu e de mirare că în timpul marilor pandemii din istorie, comunitățile evreiești au fost mult mai scutite și au avut mult mai puține victime.

Mă gândeam, așa într-o doară, ce bine ne-ar fi fi picat acum să fi luat noi din Vechiul Testament poruncile cu spălatul! Din păcate nu ne-au interesat așa de mult ca pantalonii femeilor.