Noaptea asta am avut un coşmar. Nu prea visez eu des, dar şi când visez… ţin minte. Poate mi s-a tras de la discuţiile de aseară cu Veta. Se apropie Crăciunul şi Veta se frământă cu cadourile. Şi-a scos tableta (pacostea asta electronică) şi a început să-mi arate tot felul de lucruri pe care şi le dorea pentru ea şi copii. Am fost bucuros că şi la mine se gândea. Voia să-mi cumpere un sacou frumos, aşa, mai de sărbători. Pe măsură ce înşira la cadouri eu tot făceam la socoteli… Era evident că nu-mi va ajunge salariul de luna asta şi va trebui să umblăm şi la puţinele economii pe care le mai avem.
M-am culcat cam tulburat de aritmetica mea aflată în directă coliziune cu aspiraţiile Vetei. Noaptea am visat că era ziua mea. Când am intrat în casă, totul era împodobit frumos, cu floricele şi panglici din hârtie creponată. Era un „Happy birthday!” uriaş pe peretele de la camera de zi. Acum se scrie în englezeşte, că aşa e la modă. Se şi cântă „Happy birthday to you!” – că doar n-o să-i facem noi pe vecini să creadă că suntem inculţi. Pe masa din sufragerie erau mâncăruri care mai de care mai bune şi mai grozave, ca pe tableta lu’ Veta. Pe canapeaua din camera de zi era o stivă întreagă de pachete şi cadouri. Cum am intrat în casă, ai mei s-au şi pus la masă şi au început să înfulece ca disperaţii. Mai aduseseră şi vreo doi copii din vecini, iar eu nu mai aveam loc la masă. Stăteam şi mă uitam la ei. Veseli, nevoie mare. Cum au terminat cu mâncatul, de ziua mea, s-au repezit la pachetele de pe canapea. Le desfăceau pe acelea pe care scria numele lor. Veta a primit o rochie de la Neluţu, o pereche de pantofi de la Flory, o poşetă de la Vio şi o gentuţă pentru tabletă de la Gaby. Flory, la rândul ei, a desfăcut pachetele de la fiecare din fraţii ei şi de la Veta. Ba şi copiii din vecini au primit cadouri… de ziua mea. S-au felicitat, s-au pupat de bucuria cadourilor, şi-au dorit numai bine, sănătate, bucurie şi tot ce le dorea inima. Mă uitam la ei năuc. Cu siguranţă că aveau ceva cu mine. Nu putea fi o simplă uitare. Era doar ziua mea şi se cădea măcar să mă bage în seamă. Dacă n-au vrut să-mi cumpere cadouri, e treaba lor. Nici nu am nevoie de nimic. Am tot ce-mi trebuie. Dar să-mi ţină ziua şi să se îndoape şi cadourisească între ei ca şi cum eu nu aş exista… e prea de tot.
M-am trezit apă de sudoare. Tulburat de tot. M-am pregătit de serviciu. Am plecat mai devreme ca să nu dau faţa cu cineva din familie. Coborâi scările pe întuneric. Iară nu merge liftul şi m-am bucurat că mai făceam un pic de înviorare până jos. Când am ajuns în staţia de tramvai, nu era multă lume. Ca de obicei, tramvaiul întârzâia. Mi-au atras atenţia vitrinele magazinelor de peste drum. Luminate puternic, pline cu decoraţii de Crăciun.
Beculeţe colorate peste tot. Până şi stâlpii becurilor stradale erau împodobiţi cu crenguţe de brad, cu ghirlande de beculeţe. De la difuzoarele unui magazin se auzeau colinde. Minunându-mă, aşa, de decorul de Crăciun al oraşului, mi-am adus aminte de vremurile lui Ceauşescu. Câtă deosebire! Crăciunul era interzis. Acum e liber…
Deodată mi-a revenit coşmarul de astă-noapte. Am înţeles totul… Acum suntem liberi să sărbătorim Ziua de Naştere a Domnului Isus Christos, numai că uităm să-L chemăm la sărbătoare. Uităm de El, de Sărbătorit. Ne felicităm între noi, ne oferim cadouri.
Acum îl înţeleg pe Isus cum se simte de Ziua Lui.
Din cartea: Jurnalul lui Ion Pocăitu’
paşi spre lumină 