M-a privit drep în ochi. Parcă m-a sfredelit cu privirea, lung, dureros. Am rezistat scânteilor din ochii lui.
– Hai spune, câte Biblii ți-au adus ieri americanii?
– Niciuna! Nici măcar o Biblie!
– Nu te cred! Chiar așa, niciuna? Nu se poate!
– Char așa. Niciuna!
– Mergem să controlăm?
– Mergem!
M-am ridicat de pe scaun, gata de drum.
Locuiam la mai puțin de cinci minute de mers pe jos.
– Haideți, să vedeți că nu am nicio Biblie adusă de cei doi! Mergem?
S-a ridicat de pe scaun. A ezitat pentru un moment. M-a privit din nou în ochi. De data asta de mai aproape. Eram amândoi în picioare. A întors privirea spre geamul murdar. N-a mai spus niciun cuvânt și s-a așezat din nou pe scaun. Mi-a făcut un semn cu capul să stau jos.
Pe șira spinării îmi curgeau sudori reci. Scăpasem ca prin urechile acului. Dar dacă, venea acasă? Oricum, eram pregătit să merg până în pânzele albe. Americanii cei doi nu mi-au adus Biblii. Au adus doar Nou Testamente. Cam o mie de bucăți.
Am mulțumit Domnului că tovarășul colonel n-a pus bine întrebarea.
Când am spus unui prieten, mi-a zis că jumătățile de adevăr sunt minciuni întregi. Nu cred că aceasta este o axiomă. Unii oameni nu merită adevărul întreg. Când nu poți să taci înaintea lor ca Domnul în fața lui Pilat, e de preferat să evadezi cu o jumătate de adevăr. Un adevăr întreg ar fi trasformat cele o mie de testamente în hârtie igienică, ar fi făcut zadarnic sacrificiul și riscurile celor doi misionari, și ar fi privat o mie de credincioși de un Nou Testament. M-am rugat ca Domnul să nu-mi țină în socoteală decât păcatul acela.
Uneori, viața nu e doar de două culori: cea albă și cea care nu e albă (ca să fim corecți politic).
paşi spre lumină 