
O secetă cumplită bântuia în toată ţara şi ameninţa o întreagă generaţie condamnată la foamete. Doar vremurile de mult uitate, când ploaia a căzut doar la rugăciunea lui Ilie, ar fi putut egala în durere şi disperare populaţia Ierusalimului din primul secol de dinaintea venirii Mântuitorului.
Ultimul profet murise cu peste patru sute de ani în urmă şi Dumnezeu părea să fi uitat cu totul de poporul Lui ales. Amintirile mesajelor şi minunilor Lui se şterseseră din inimile uscate de foame şi durere ale celor mai bătrâni. Dar şi-au adus aminte atunci de Honi, un bărbat excentric, care locuia la marginea oraşului. Dacă Dumnezeu nu se mai auzea vorbind, Honi mai credea că El, Iehova, îl mai auzea pe el când vorbeşte. Era printre puţinii care continuau să se roage. Faimos că ştia să se roage pentru ploaie, l-au căutat ca pe o ultimă speranţă.
Honi a sosit, înconjurat de oameni disperaţi, în piaţa cetăţii. Fără să rostească vreun cuvânt, şi-a luat toiagul lui noduros şi l-a întins ca pe un compas. Pământul uscat al pieţei pocnea zgomotos sub vârful toiagului lui Honi: nouăzeci, o sută optzeci, două sute şaptezeci, trei sute şaizeci de grade.
Ochii tuturor se holbau năuc la gestul neaşteptat al bărbatului la fel de ciudat ca geometria sa. Honi stătea în mijlocul cercului şi deodată genunchii lui bătătoriţi de rugăciuni loviră zgomotos pământul. Cu mâinile ridicate spre cer şi o autoritate ca a lui Ilie, când a chemat focul din cer, Honi se rugă: „Dumnezeu al universului, jur pe numele Tău cel mare că nu voi ieşi din cercul acesta până când Îţi vei arăta mila faţă de copiii Tăi!”
Cuvintele lui lăsară sudori reci pe spinarea oamenilor din jur. Nu doar volumul vocii sale, ci autoritatea cu care vorbea le trezea fiori; nici măcar un strop de îndoială. Cuvintele veneau parcă din adâncul fiinţei lui. Pe faţa lui încremenise o decizie de viaţă şi moarte. Rugăciunea lui era parcă o sentinţă de viaţă sau moarte. Era decis să moară în cercul acela.
Apoi, se petrecu minunea. Pe măsură ce cuvintele lui urcau spre cer, coborau spre pământ stropii de ploaie. Un murmur de uimire cutremură mulţimea adunată în jurul cercului lui Honi. Capul fiecăruia era înălţat spre cer, feţele uscate de foame se luminau de apa ploii divine. Buzele arse prindeau stropii din zbor. Mâinile şi feţele tuturor erau ridicate spre cer, mai puţin ale lui Honi. Nu era satisfăcut cu aceşti stropi de ploaie. Îngenunchiat în mijlocul cercului său, Honi şi-a ridicat vocea peste tumultul mulţimii entuziasmate: „Nu pentru o astfel de ploaie m-am rugat, ci pentru ploaie care să umple toate văile uscate, toate gropile şi fântânile!”
Stropii de ploaie s-au trasnformat într-o aversă torenţială încât martorii oculari spuneau că picurii erau cât un ou. Ploua aşa de tare că oamenii au alergat să se adăpostească în Templu ca să scape de potopul care se dezlănţuia. Honi se ruga în centrul cercului său transformat acum de apele ploii într-un cerc de apă: „Nu pentru o astfel de ploaie m-am rugat, ci pentru o ploaie a milei, a harului şi binecuvântărilor bunătăţii Tale!”
Ca într-o zi călduroasă de august, ploaia s-a aşternut calmă şi paşnică. Fiecare picătură de apă deveni o expresie a harului dumnezeiesc. Pătrunse nu doar prin pieile uscate ale oamenilor şi animalelor, dar penetră solul uscat, pătrunse în sufletele oamenilor cu o nouă nădejde de viaţă. Oamenii s-au întors, fiecare la casa lui, plini de bucurie. La fel, Honi la coliba lui de la marginea oraşului. Viaţa revenea la normal, dar o legendă s-a născut. Legenda făcătorului de cercuri.
Suntem la o răscruce de drumuri esențiale. Țara se află în fața unei alternative care duce la moarte și iad. Dacă vreodată am avut nevoie de oameni ai rugăciunii, acum avem. Doar Dumnezeu din ceruri ne mai poate salva de la buza acestei prăpăstii. Azi avem nevoie de făcători de cercuri, oameni care nu se dau bătuți în lupta spirituală, care nu se resemnează în fața răului, care nu se vor ridica de pe genunchi până ce Dumnezeu va da ploaia binecuvântărilor Sale cerești peste țară. Ascultă-ne, Doamne! Salvează-ne, Doamne!