Făcătorul de cercuri

O secetă cumplită bântuia în toată ţara şi ameninţa o întreagă generaţie condamnată la foamete. Doar vremurile de mult uitate, când ploaia a căzut doar la rugăciunea lui Ilie, ar fi putut egala în durere şi disperare populaţia Ierusalimului din primul secol de dinaintea venirii Mântuitorului.

Ultimul profet murise cu peste patru sute de ani în urmă şi Dumnezeu părea să fi uitat cu totul de poporul Lui ales. Amintirile mesajelor şi minunilor Lui se şterseseră din inimile uscate de foame şi durere ale celor mai bătrâni. Dar şi-au adus aminte atunci de Honi, un bărbat excentric, care locuia la marginea oraşului. Dacă Dumnezeu nu se mai auzea vorbind, Honi mai credea că El, Iehova, îl mai auzea pe el când vorbeşte. Era printre puţinii care continuau să se roage. Faimos că ştia să se roage pentru ploaie, l-au căutat ca pe o ultimă speranţă.

Honi a sosit, înconjurat de oameni disperaţi, în piaţa cetăţii. Fără să rostească vreun cuvânt, şi-a luat toiagul lui noduros şi l-a întins ca pe un compas. Pământul uscat al pieţei pocnea zgomotos sub vârful toiagului lui Honi: nouăzeci, o sută optzeci, două sute şaptezeci, trei sute şaizeci de grade.

Ochii tuturor se holbau năuc la gestul neaşteptat al bărbatului la fel de ciudat ca geometria sa. Honi stătea în mijlocul cercului şi deodată genunchii lui bătătoriţi de rugăciuni loviră zgomotos pământul. Cu mâinile ridicate spre cer şi o autoritate ca a lui Ilie, când a chemat focul din cer, Honi se rugă: „Dumnezeu al universului, jur pe numele Tău cel mare că nu voi ieşi din cercul acesta până când Îţi vei arăta mila faţă de copiii Tăi!”

Cuvintele lui lăsară sudori reci pe spinarea oamenilor din jur. Nu doar volumul vocii sale, ci autoritatea cu care vorbea le trezea fiori; nici măcar un strop de îndoială. Cuvintele veneau parcă din adâncul fiinţei lui. Pe faţa lui încremenise o decizie de viaţă şi moarte. Rugăciunea lui era parcă o sentinţă de viaţă sau moarte. Era decis să moară în cercul acela.

Apoi, se petrecu minunea. Pe măsură ce cuvintele lui urcau spre cer, coborau spre pământ stropii de ploaie. Un murmur de uimire cutremură mulţimea adunată în jurul cercului lui Honi. Capul fiecăruia era înălţat spre cer, feţele uscate de foame se luminau de apa ploii divine. Buzele arse prindeau stropii din zbor. Mâinile şi feţele tuturor erau ridicate spre cer, mai puţin ale lui Honi. Nu era satisfăcut cu aceşti stropi de ploaie. Îngenunchiat în mijlocul cercului său, Honi şi-a ridicat vocea peste tumultul mulţimii entuziasmate: „Nu pentru o astfel de ploaie m-am rugat, ci pentru ploaie care să umple toate văile uscate, toate gropile şi fântânile!”

Stropii de ploaie s-au trasnformat într-o aversă torenţială încât martorii oculari spuneau că picurii erau cât un ou. Ploua aşa de tare că oamenii au alergat să se adăpostească în Templu ca să scape de potopul care se dezlănţuia. Honi se ruga în centrul cercului său transformat acum de apele ploii într-un cerc de apă: „Nu pentru o astfel de ploaie m-am rugat, ci pentru o ploaie a milei, a harului şi binecuvântărilor bunătăţii Tale!”

Ca într-o zi călduroasă de august, ploaia s-a aşternut calmă şi paşnică. Fiecare picătură de apă deveni o expresie a harului dumnezeiesc. Pătrunse nu doar prin pieile uscate ale oamenilor şi animalelor, dar penetră solul uscat, pătrunse în sufletele oamenilor cu o nouă nădejde de viaţă. Oamenii s-au întors, fiecare la casa lui, plini de bucurie. La fel, Honi la coliba lui de la marginea oraşului. Viaţa revenea la normal, dar o legendă s-a născut. Legenda făcătorului de cercuri.

Suntem la o răscruce de drumuri esențiale. Țara se află în fața unei alternative care duce la moarte și iad. Dacă vreodată am avut nevoie de oameni ai rugăciunii, acum avem. Doar Dumnezeu din ceruri ne mai poate salva de la buza acestei prăpăstii. Azi avem nevoie de făcători de cercuri, oameni care nu se dau bătuți în lupta spirituală, care nu se resemnează în fața răului, care nu se vor ridica de pe genunchi până ce Dumnezeu va da ploaia binecuvântărilor Sale cerești peste țară. Ascultă-ne, Doamne! Salvează-ne, Doamne!

Domnia minciunii

Nu știu de unde și cum, dar noaptea aceasta am avut multă treabă cu o strofă dintr-un poem de Alexandru Vlahuță.  Mi se pare ciudat, pentru că nu am fost mare simpatizant al versurilor lui, dar ca mulți români, am reținut și eu prima strofă din poemul 1907, pe care o analizam azi noapte, în stările acelea dintre realitate și somn. Dar, iată strofa cu pricina:

Minciuna stă cu regele la masă…
Doar asta-i cam de multișor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă
.

Am trăit din plin drama campaniei electorale de anul acesta, cu întreg relieful ei de speranțe și dezamăgiri. Am fost când sus pe munte, când jos în vale, și nu numai eu, ci o întreagă națiune. La masă cu adormitul de Joe înfulecau nesățios toate canalele de știri false. Și își meritau pe deplin numele, pentru că aceste canale au dejectat peste țară mizeriile unei lumi corupte care nu se mai rușinează de desfătările ei dultere în risipă. Era mințită zilnic nu doar o țară întreagă ci și toată lumea.

Când a venit ziua alegerilor, nu doar că am fost mințiți pe orice canal și medie socială, cenzurați și dezimformați, dar eram furați de singurul lucru în care mai credeam – votul nostru cinstit. Nici azi nu vom ști cine va câștiga lupta: minciuna sau adevărul? Stalin știa bine că important în acest proces este cel ce numără voturile. Și azi acești socotitorii au mașini special construite pentru a minți.

Mă tem că în decăderea în perversitate și în evoluția răului, la masă nu va sta regele împreună cu minciuna, cum „duc laolaltă cea mai bună casă”, ca-ntodeauna, ci la masă va sta doar minciuna. Minciuna aleasă mincinos și fraudulos, înconjurată de toți lingușitorii ei.

Zdremțuros și mereu flămând, adevărul va hoinări în continuare pe străzi.

Ura este irațională

Duminică dimineața de Rusalii, la Biserica Betel, Oradea. Local supra aglomerat. Nu doar că toate locurile posibile fuseseră ocupate, dar coridorul de mijloc era plin de oameni care stăteau în picioare. Scara care ducea la balcon și chiar intervalul de mijloc de la balcon era ocupat. În sanctuar nu se mai putea intra. Ușa era larg deschisă și se putea vedea clar că și curtea bisericii era plină de lume.

Stăteam pe una din băncile de la cor, alături de Mikko, prietenul meu din Finlanda, căruia îi slujeam de interpret, spunându-i din când în când ceea ce se petrecea. Mikko nu era mare predicator, de aceea nu aveam mari dificultăți să-i fiu translatorul scurtelor sale intervenții, când aducea salutări din partea bisericii sale din Helsinki. Dar, a început rugăciunea…

Firi mai reci și sobre, finlandezii erau speriați de emoțiile noastre ale românilor, care câteodată scăpau de sub control, mai ales la rugăciune. Acum se încinsese una din rugăciunile acela care, uneori, dura o jumătate de oră. Suferințele, lipsurile și umilințele la care era supus acest popor se revărsau ca un fluviu de lacrimi și strigăte către Dumnezeu. Toate nemulțumirile adunate din munca umilitoare și plățile de mizerie, toate necazurile și zdrobirile sufletești ale unui neam obidit și marginalizat de un regim comunist ateu, se materializau într-o tornadă de rugăciune, cum, finlandezii nu mai văzuseră până acum. În vuietul rugăciunii mulțimii s-a auzit un fel de explozie. Am văzut în zecimile acele de secunde cum unul din geamurile bisericii s-a făcut țăndări la lovitura unei pietre destul de mari.

Clădirea bisericii era vecină cu câteva locuințe particulare și nu odată, unii din acești vecini, necredincioși au protestat împotriva gălăgiei pe care o făceam. Unul din ei acum, probabil băut bine, a dat cu piatra în geam. Nu-mi amintesc să fi fost rănit cineva, nici de sticla geamului și nici de piatră. Ceea ce nu voi uita niciodată, a fost reacția lui Mikko: „Ce prost e diavolul!” a exclamat el. Când i-am cerut explicații, mi-a spus simplu: „Nu vezi? A fost deranjat de zgomotul rugăciunii și de furie a spart geamul. Acum poate auzi rugăciunile mult mai bine!”

De cuvintele lui Mikko mi-am adus mereu aminte, mai ales când m-am confruntat cu ura oamenilor. Am văzut mereu cât de irațională este ura. Probabil că atunci când urăști nu mai poți gândi logic, nu mai ai mintea aceea limpede care te ajută să spui ceea ce trebuie.

„Nu vezi cât ești de… urât?”, mi-a strigat cineva în plină adunare generală, ca un fel argument definitiv și categoric al eșecurilor mele pastorale. La drept vorbind, dacă am fi fost la un concurs de frumusețe, cred că aș fi fost clasat un pic mai în față decât el. Acum la vârsta mea, când eu însumi mă sperii câteodată dimineața când mă uit în oglindă, nu mai garantez nimic.

Am urmărit în ultimii patru ani ai președenției lui Trump, cât de irațională este ura cu care l-au urmărit pe bietul om. Dacă admir ceva la el, este această reziliență incredibilă (reziliența este capacitatea de a rezista la lovituri). Când nu mai aveau ce să critice la deciziile sale, la politica sa internă sau externă, la postările sale pe media socială, atunci se legau de părul lui, de diametrul lui, de mutra lui, de te miri ce. Până și Melania, cu frumusețea ei de model, a fost batjocorită pentru urâțenia ei, de niște hașbeuri (termen consacrat în tinerețea mea pentru HB – hoaște bătrâne).

Ura este irațională și probabil una din dovezile sigure de prostie.

Înghețat în plină vară

Când a sunat telefonul, parcă am avut o presimțire rea. L-a ridicat șeful, pe biroul căruia era aparatul acela care te scula și din morți, cu sunteul lui metalic. Ne ridicam cu toții capetele de la ceea ce făceam și urmăream reacțiile domnului Dinevsky.
„Lascău! Hai la telefon!” mi-a spus-o scurt, așa cum îi era obiceiul.
M-am dus șovăind și cu o bănuială rea. După ce m-am prezentat, am auzit doar un ordin scurt să mă prezint de urgență pe Strada Dunării la birourile securității statului.
N-am spus decât șefului că trebuie să plec imediat, fără să-i dau detalii. O știam de data trecută. Cei care mă convocau nu erau fericiți să știe și alții din birou despre anchetă.

Era iulie. Căldură de vară. În stația de tramvai de la gară era puțină lume. Parcă și tramvaiele mergeau mai greu, lucru care nu mă supăra deloc. Cu cât întârzâie mai mult cu atât mai bine pentru mine, mă gândeam eu. Știam prea bine unde sunt chemat. Și mai știam și de ce.

Ieri, când a sunat telefonul, mama soacră m-a chemat de urgență acasă că „nu e în regulă ceva cu copilul”. Era consemnul că aveam musafiri din străinătate. În mod precis, securitatea fusese pe urmele celor doi bărbați. Știam că din pricina lor sunt chemat.

Revedeam în minte încăperile acelea înalte, cu zugrăveli vechi și podele din parchet care scârțâia la fiecare pas, coridoare murdare și întunecoase. Birouri pline de dosare, scaune vechi și cuiere pom lângă ușa vopsită de zeci de ori, uzată și neprimitoare. Refăceam în minte traseul spre biroul unde mai fusesem, atmosfera aceea de loc periculos, cu priviri reci și de sus, cu răspunsurile zgârcite și răstite, dacă întrebai ceva la vreun ghișeu…

Deodată mi s-a făcut frig. Parcă un vânt rece a trecut prin mine. Simțeam cum îmi amorțesc degetele de la picioare și de la mâini de frig. Am început să clănțănesc din dinți. Mi-am privit mâinile vinete de frig. Fiori reci îmi străbăteau tot corpul. Tremuram.

Când a venit tramvaiul, am urcat pe ușa din spate. Abia am reușit să compostez biletul. Îmi tremurau mâinile ca unui bătrân de 80 de ani. M-am lipit apoi cu spatele de geamul tramvaiului ca să mă încălzesc. O femeie care își făceau vânt cu un ziar s-a uitat chiorâș la mine care eram vânăt de frig. Ea nu mai putea de cald, eu muream de frig. Înghețam în plină vară.

Mi-am amintit din nou de cele peste o mie de Nou Testamente pe care mi le-au adus cei doi americani. Erau sub scara din camera de zi, la vedere. Dacă vor veni să-mi facă percheziție? Un nou val de friguri mă făcură să-mi clănțăne dinții din gură. Cu privirile în gol, m-am lipit cu pieptul de geamul tramvaiului, într-o încercare disperată de a mă încălzi. Am început să mă rog în gând. Deodată mi-a venit în minte un verset din proverbele lui Solomon: „Ca o fântână tulbure şi ca un izvor stricat, aşa este cel neprihănit care se clatină înaintea celui rău.”

Cuvintele Scripturii mi-au pus din nou sângele în circulație. Simțeam cu mi se încălzesc oasele. Nu mai tremuram. Știam că nu voi fi singur la confruntarea care mă aștepta. Când am coborât la stația de la magazinul Crișul, mă simțeam mult mai bine. Am luat-o hotărât pe lângă biserica catolică spre clădirea securității. Nu-mi mai era frig, pentru că nu-mi mai era frică.

După mască vin steagurile

Pe la cinci dimineața au dat alarma. Soneriile de incendiu vuiau, iar difuzoarele din camere și de coridoare ne anunțau ca în cel mai scurt timp să ieșim cu toții afară din cămin. Cei mai mulți n-am apucat nici măcar să ne limpezim pe ochi. Îmbrăcați sumar, am început să coborâm scările. În holul căminului ne așteptau vătafii: asistenți, profesori, milițieni, securiști care ne îndemnau să ne adunăm în fața căminului și să așteptăm instrucțiunile pentru ziua de azi. Pentru evacuarea căminului, vătafii mergeu din cameră în cameră pentru a-i trezi pe cei mai leneși, indolenți sau care se îmbătaseră aseară.

Era destul de frig afară. Un profesor mai milos ne-a lăsat să mergem să ne luăm pe noi ceva mai ca lumea. Până am revenit cei câțiva, în fața căminului începuseră deja indicațiile prețioase. Urma să vină un camion cu pancarte, steaguri, lozinci și alte materiale pentru demonstrația de 1 Mai. Fiecare vom primi ceva și ne vom întâlni lângă Parcul Rozelor, pe stadă lângă cinematograf. Acolo vom aștepta până ne vine rândul să intrăm în coloana manifestanților.

Mie și unui sstudent de la chimie ne-a căzut la sorț un portret mare al tovarășului. Trebuia să-l cărăm chiar în prima linie, ținându-l unul de-o parte, altul de alta. Ne uitam cu compătimire unul la altul, în glumele colegilor mai norocoși care nimeriseră pancarte mai mici. Cele mai râvnite erau steagurile. Te puteai înfășura cu ele, mai ales că începuse să bată un vând destul de rece dinspre Bega.

Când am ajus la podul de pe Bega, mă dureau deja mâinile de povoara tovarășului. Trebuia să facem ceva. Pe lângă beleaua acestei demonstrații ce căzuse pe noi „bobocii” care n-am plecat acasă pentru cele două zile libere, mai aveam de cărat și tabloul cu „cel mai iubit dintre pământeni.” Am luat-o pe lângă Bega și aproape de instalațiile de la Hidrotehnică am ascuns tabloul într-un tufiș de lângă un perete de beton. Voiam să ne întoarcem la cămin, dar veneau deja de acolo câțiva băieți care au încercat dar n-au reușit de milițieni.

Era deja ora șase când ne-am adunat la locul stabilit de așteptare. Colegilor care făcuseră glume pe „bafta” noastră le-am spus că „tovarășul s-a răzgândit și nu mai participă la demonstrația de 1 Mai”. Băieții erau nervoși și vineți de frig, mai ales cei care nu aveau steaguri și nu se îmbrăcaseră cum trebuie. Pancartele, lozincile dispăreau una câte una. Curând nu mai erau decât steagurile care țineau de cald purtătorilor lor. Galanți, unii din băieți le ofereau steagurilor lor colegelor care purtau minijupele la modă.

Timpul trecea greu, așa că ne-am așezat pe trotuare, pe lângă gardul parcului sau al cinematografului. Mereu soseau grupuri, grupuri de studenți de la celelate facultăți. Cum veneau, învățau imediat lecția dispariției materilalului propagandistic.

Când am primit semnalul de plecare pentru grupul nostru, era aproape nouă. Trei ore de frig și absurd produseseră o stare de nervozitate pe care cei mai mulți și-o manifestau prin înjurături și blesteme la adresa regimului, sărbătorii și celor care ne-au hăituit și ne-au scos cu arcanul la manifestație. Din cauza vociferărilor și înjurăturilor nu se mai auzeau întrebările vătafilor cu privire la materialele pentru manifestație. Pentru că se încălzise deja, au dispărut și steagurile care poavazau acum gardul Parcului Rozelor.

Când am ajuns prin fața tribunei, venind dinspre Facultatea de Construcții spre Electrotehnică, eram o gloată de amărâți, nervoși, vineți de fig unii, cu mâinile adânc înfipte în buzunare. Aveam privirile în pământ, jenați și umiliți, obosiți, supărați pe mascarada la care eram forțați să participăm. La megafoanele instalate pe stâlpi se cântau marșuri și cântece patriotice, pe fondalul cărora un crainic anunța: „Acum prin fața tribunii oficiale formată din organele de conducere și partid ale municipilului Timișoara, trece un grup de studenți entuziaști, scandând lozinci, fluturând steaguri și pancarte, mulțumind partidului pentru libertatea de a studia în cele mai bune condiții, pentru a deveni inginerii, profesorii și specialiștii de mâine care vor duce țara noastră spre glorioasele culmi ale comunismului…”

Anii următori am plecat acasă, sau undeva afară din oraș, ca să nu mai trăiesc o astfel de marcaradă umilitoare.

***

Bate un vânt rece peste țară ce-mi aduce șoaptele unui absurd de care am fugit, frigul unei lumi ce se pregătește să apară prin fraude și lozinci, prin momeli puse în fața idioților utili în pregătirea acestui întuneric al conștiințelor.

Deocamdată ne-au forțat să purtăm mască. Steagurile vin pe urmă.

Patrie și patriotism

Nu era prea legal ceea ce făceam. Regimul străinilor în republica noastră socialistă era strict reglementat. Ar fi trebuit să merg să raportez la miliție, cine sunt, de unde vin, cu ce scop și mai ales ce am discutat cu ei. Dar cum să faci așa ceva? Cu frații tăi în Christos? Nici vorbă!

Ne-am oprit pentru o plimbare prin pădure. Era pe la începutul verii. Frunzele copacilor erau de un verde traslucid, prin care soarele cernea o feerie de lumini pe pajiștea poenilor presărate de flori. Am ales un loc să ne așezăm pentru o slănină friptă la frigare, tratamentul surpriză pentru oaspeții mei finlandezi. Eram sigur că n-am mâncat așa ceva niciodată.

Împreună cu copiii am strâns lemne și am aprins focul. Soția a pregătit feliile de pâine, bucățile de slănină și ceapa. Am ales apoi niște lăstari proaspeți și cu un briceag am fabricat frigările, bețele acelea ascuțite la capăt în care am înfipt apoi slănina și ceapa. Cel mai mic din cei doi băieți pe care îi aveam atunci, era foarte nerăbdător să mănânce „ănină cu poc” (slănină cu foc).

Mikko, era un profesor universitar care preda economie la o facultate din Helsinki. Era și impresarul quartetului bărbătesc „Exodus” – din Biserica Fildelfia din capitala finlandeză. Veniseră pe ruta Helsinki – Oradea, cu cursa special oraganizată ca nordicii să poată veni la Băile Felix. Cu ocazia aceasta le-am organizat câteva concerte prin bisericile din țară. Acum erau oaspeții mei și voiam să le creez o amintire de neuitat, o monstră de ospitalitate românească, un picnic la pădure, la o slănină pe băț.

Le urmăream cu coada ochiului reacțiile la vederea meniului zilei. Vreo doi erau oripilați la gândul că va trebui să mânânce așa ceva, dar băieții, bine educați, n-au făcut mofturi prea mari. Ba chiar au descoperit că slănina noastră cu ceapă, fripte pe același băț, sunt chiar delicioase. Piliticoși băieții.

După prânz i-am servit cu un Borsec , și băieții au scos chitara. Căldura focului și prânzul câmpenesc se cereau acompaniate cu câteva cântări ale băieților. Bineînțeles că le-am ceerut să cânte Down by the River Side (La malul râului), un negro-spiritual de care eram cu toții fascinați. Mi-au împlinit dorința și apoi au mai cântat ceva. S-au ridicat în picioare și într-o poziție de mare respect au cântat o melodie minunată. Eram fascinați de ea. Când s-au așezat din nou pe pături, i-am întrebat cum de s-au ridicat în picioare la cântarea aceea? Ce fel de cântec era de cerea un asemenea respect?

„Este imnul nostru național!” mi-a spus Mikko, cu un fel de religiozitate în glas.

Nu ar fi putut să mă șocheze mai mult. Pentru mine, atunci, să cânți imnul de stat în pădure, în poziție de drepți, trebuia să fii ori nebun ori beat. Băieții nu băuseră decât apă minerală. Eram consternat. Mi se crease un gol în suflet, un fel de durere inexplicabilă. Pricepeam drama pe care o trăiam, îmi perdusem cu totul dragostea de țară, de patria în care mă născusem. Patriotismul meu murise prin suprasolicitarea propagandei comuniste. În gura comuniștilor se perverteau și cele mai sacre idei și cuvinte. Eram îngrozit să constat că eram un străin în propria mea țară, jefuit de cele mai nobile sentimente pe care ar fi trebuit să le am față de țara și poporul meu. Eram incapabil să cânt, nici măcar de unul singur, în pădure, imnul țării mele. Mi se părea degradant, act nebunesc sau comportament de bețiv. Patria și patriotismul erau concepte golite de esența lor, pervertite de o ideologie mincinoasă, care nu-și mai aveau loc în inima mea.

Poate că aceasta este una din explicațiile pentru care mii de români ne-am luat lumea în cap și am emigrat, uneori prin sacrificii și riscuri enorme. Departe de casă, cei mai mulți dintre noi ne-am redobândit dragostea de țară și poporul în care am venit pe lume. Aici, în America sunt mai mare patriot român decât am fost acasă, în România comunistă.

Când a trebuit să vopsim turnul unei biserici pe care o păstoream în Chicago, nu m-am mirat de propunerea unor frați români să-l vopsim roșu galben și albastru. Trei culori cunosc pe lume…