Înghețat în plină vară

Când a sunat telefonul, parcă am avut o presimțire rea. L-a ridicat șeful, pe biroul căruia era aparatul acela care te scula și din morți, cu sunteul lui metalic. Ne ridicam cu toții capetele de la ceea ce făceam și urmăream reacțiile domnului Dinevsky.
„Lascău! Hai la telefon!” mi-a spus-o scurt, așa cum îi era obiceiul.
M-am dus șovăind și cu o bănuială rea. După ce m-am prezentat, am auzit doar un ordin scurt să mă prezint de urgență pe Strada Dunării la birourile securității statului.
N-am spus decât șefului că trebuie să plec imediat, fără să-i dau detalii. O știam de data trecută. Cei care mă convocau nu erau fericiți să știe și alții din birou despre anchetă.

Era iulie. Căldură de vară. În stația de tramvai de la gară era puțină lume. Parcă și tramvaiele mergeau mai greu, lucru care nu mă supăra deloc. Cu cât întârzâie mai mult cu atât mai bine pentru mine, mă gândeam eu. Știam prea bine unde sunt chemat. Și mai știam și de ce.

Ieri, când a sunat telefonul, mama soacră m-a chemat de urgență acasă că „nu e în regulă ceva cu copilul”. Era consemnul că aveam musafiri din străinătate. În mod precis, securitatea fusese pe urmele celor doi bărbați. Știam că din pricina lor sunt chemat.

Revedeam în minte încăperile acelea înalte, cu zugrăveli vechi și podele din parchet care scârțâia la fiecare pas, coridoare murdare și întunecoase. Birouri pline de dosare, scaune vechi și cuiere pom lângă ușa vopsită de zeci de ori, uzată și neprimitoare. Refăceam în minte traseul spre biroul unde mai fusesem, atmosfera aceea de loc periculos, cu priviri reci și de sus, cu răspunsurile zgârcite și răstite, dacă întrebai ceva la vreun ghișeu…

Deodată mi s-a făcut frig. Parcă un vânt rece a trecut prin mine. Simțeam cum îmi amorțesc degetele de la picioare și de la mâini de frig. Am început să clănțănesc din dinți. Mi-am privit mâinile vinete de frig. Fiori reci îmi străbăteau tot corpul. Tremuram.

Când a venit tramvaiul, am urcat pe ușa din spate. Abia am reușit să compostez biletul. Îmi tremurau mâinile ca unui bătrân de 80 de ani. M-am lipit apoi cu spatele de geamul tramvaiului ca să mă încălzesc. O femeie care își făceau vânt cu un ziar s-a uitat chiorâș la mine care eram vânăt de frig. Ea nu mai putea de cald, eu muream de frig. Înghețam în plină vară.

Mi-am amintit din nou de cele peste o mie de Nou Testamente pe care mi le-au adus cei doi americani. Erau sub scara din camera de zi, la vedere. Dacă vor veni să-mi facă percheziție? Un nou val de friguri mă făcură să-mi clănțăne dinții din gură. Cu privirile în gol, m-am lipit cu pieptul de geamul tramvaiului, într-o încercare disperată de a mă încălzi. Am început să mă rog în gând. Deodată mi-a venit în minte un verset din proverbele lui Solomon: „Ca o fântână tulbure şi ca un izvor stricat, aşa este cel neprihănit care se clatină înaintea celui rău.”

Cuvintele Scripturii mi-au pus din nou sângele în circulație. Simțeam cu mi se încălzesc oasele. Nu mai tremuram. Știam că nu voi fi singur la confruntarea care mă aștepta. Când am coborât la stația de la magazinul Crișul, mă simțeam mult mai bine. Am luat-o hotărât pe lângă biserica catolică spre clădirea securității. Nu-mi mai era frig, pentru că nu-mi mai era frică.