Patrie și patriotism

Nu era prea legal ceea ce făceam. Regimul străinilor în republica noastră socialistă era strict reglementat. Ar fi trebuit să merg să raportez la miliție, cine sunt, de unde vin, cu ce scop și mai ales ce am discutat cu ei. Dar cum să faci așa ceva? Cu frații tăi în Christos? Nici vorbă!

Ne-am oprit pentru o plimbare prin pădure. Era pe la începutul verii. Frunzele copacilor erau de un verde traslucid, prin care soarele cernea o feerie de lumini pe pajiștea poenilor presărate de flori. Am ales un loc să ne așezăm pentru o slănină friptă la frigare, tratamentul surpriză pentru oaspeții mei finlandezi. Eram sigur că n-am mâncat așa ceva niciodată.

Împreună cu copiii am strâns lemne și am aprins focul. Soția a pregătit feliile de pâine, bucățile de slănină și ceapa. Am ales apoi niște lăstari proaspeți și cu un briceag am fabricat frigările, bețele acelea ascuțite la capăt în care am înfipt apoi slănina și ceapa. Cel mai mic din cei doi băieți pe care îi aveam atunci, era foarte nerăbdător să mănânce „ănină cu poc” (slănină cu foc).

Mikko, era un profesor universitar care preda economie la o facultate din Helsinki. Era și impresarul quartetului bărbătesc „Exodus” – din Biserica Fildelfia din capitala finlandeză. Veniseră pe ruta Helsinki – Oradea, cu cursa special oraganizată ca nordicii să poată veni la Băile Felix. Cu ocazia aceasta le-am organizat câteva concerte prin bisericile din țară. Acum erau oaspeții mei și voiam să le creez o amintire de neuitat, o monstră de ospitalitate românească, un picnic la pădure, la o slănină pe băț.

Le urmăream cu coada ochiului reacțiile la vederea meniului zilei. Vreo doi erau oripilați la gândul că va trebui să mânânce așa ceva, dar băieții, bine educați, n-au făcut mofturi prea mari. Ba chiar au descoperit că slănina noastră cu ceapă, fripte pe același băț, sunt chiar delicioase. Piliticoși băieții.

După prânz i-am servit cu un Borsec , și băieții au scos chitara. Căldura focului și prânzul câmpenesc se cereau acompaniate cu câteva cântări ale băieților. Bineînțeles că le-am ceerut să cânte Down by the River Side (La malul râului), un negro-spiritual de care eram cu toții fascinați. Mi-au împlinit dorința și apoi au mai cântat ceva. S-au ridicat în picioare și într-o poziție de mare respect au cântat o melodie minunată. Eram fascinați de ea. Când s-au așezat din nou pe pături, i-am întrebat cum de s-au ridicat în picioare la cântarea aceea? Ce fel de cântec era de cerea un asemenea respect?

„Este imnul nostru național!” mi-a spus Mikko, cu un fel de religiozitate în glas.

Nu ar fi putut să mă șocheze mai mult. Pentru mine, atunci, să cânți imnul de stat în pădure, în poziție de drepți, trebuia să fii ori nebun ori beat. Băieții nu băuseră decât apă minerală. Eram consternat. Mi se crease un gol în suflet, un fel de durere inexplicabilă. Pricepeam drama pe care o trăiam, îmi perdusem cu totul dragostea de țară, de patria în care mă născusem. Patriotismul meu murise prin suprasolicitarea propagandei comuniste. În gura comuniștilor se perverteau și cele mai sacre idei și cuvinte. Eram îngrozit să constat că eram un străin în propria mea țară, jefuit de cele mai nobile sentimente pe care ar fi trebuit să le am față de țara și poporul meu. Eram incapabil să cânt, nici măcar de unul singur, în pădure, imnul țării mele. Mi se părea degradant, act nebunesc sau comportament de bețiv. Patria și patriotismul erau concepte golite de esența lor, pervertite de o ideologie mincinoasă, care nu-și mai aveau loc în inima mea.

Poate că aceasta este una din explicațiile pentru care mii de români ne-am luat lumea în cap și am emigrat, uneori prin sacrificii și riscuri enorme. Departe de casă, cei mai mulți dintre noi ne-am redobândit dragostea de țară și poporul în care am venit pe lume. Aici, în America sunt mai mare patriot român decât am fost acasă, în România comunistă.

Când a trebuit să vopsim turnul unei biserici pe care o păstoream în Chicago, nu m-am mirat de propunerea unor frați români să-l vopsim roșu galben și albastru. Trei culori cunosc pe lume…

Daltonism politic

Abia acum m-am prins. Sufăr de daltonism politic. Nu le am cu culorile. Când eram mai tânăr îmi plăcea albastrul când culoarea la modă era roșul.

Pentru că nu mi-a plăcut culoarea roșie mi-am pierdut funcția de șef de lot la trustul de construcții. Odată cu ea, cam jumătate din salar. Noroc cu niște oameni de treabă din conducere care s-au gândit că un „retrograd” așa retrogradat printre oameni nu făcea bine culorii timpului. Așa că m-au luat la „centrală” și am fost pus să lucrez în același birou cu secretarul de culoarea roșie pe intreprindere. Poate, se gândeau ei, că se va lipi și de mine ceva din vopseaua lor. Ca să fie și mai siguri, biroul meu era față în față cu a lui roșu împărat. Așa lipit. Să nu-și poată lua ochii de pe mine.

Domn’ Petrică, mi-a zi într-o zi roșu împărat, ai putea să-mi faci și mie rost de o Biblie? La ultimele indicații prețioase au fost sfătuiți să citească Biblia ca să poată contrazice daltoniștii politici ca mine. Cum să nu-i fac rost? După câteva zile l-am întrebat dacă a citit ceva din ea. Răspunsul a început cu o înjurătură de mama cuiva (întotdeauna m-am întrebat cine era biata femeie, dar n-am aflat), pe care n-o reporduc aici ca să nu roșească ecranul computerului sau foaia de hârtie pe care am să imprim aceste amintiri. N-a citit că „scrie așa de mărunt și e o carte mare, bă!” Ca să mă îmbune mi-a zis că o are în biblioteca lui personală din camera de zi și când îi vin musafiri toți pică pe spate când văd că are Biblie.

A vrut odată să mă educe puțin în tainele culorii la modă, așa că mi-a spus-o pe șleau că în aceste zile de progres științific și de emancipare socială, eu eram unanacronic. Când am remarct că după părerea mea, anacronici erau cei care se apucă să critice ceea ce nu cunosc și în aceste zile de progres științific și emancipare ar trebui mai întâi să citim cărțile pe care vrem să le criticăm. A luat imediat culoarea zilei și a zis din nou ceva de mama aceea anonimă în timp ce a trântit ușa biroului.

N-am rămas mult la OPM – Organizare Producției și a Muncii (într-o traducere originală a inginerilor care lucram acolo – Odihnă Până la Moarte). Pentru că se construise Biserica Betel pe care a proiectat-o și am asistat la construcția ei, directorul nostru, care avea simpatie pentru oameni de culoarea mea, m-a chemat la el la birou și mi-a spus că a venit vremea să fiu avansat și trecut în rândurile clasei conducătoare. Cum clasa muncitoare era la putere m-a făcut „muncitor cu înaltă calificare”. Cu un asemenea titlu în cartea de muncă s-au întâmplat două lucruri destul de bune. În primul rând nu aveau ce să-mi dea de lucru la înalta mea calificare, așa că zăceam prin birourile firmei. Apoi, salarul meu de inginer la bază aproape să s-a dublat datorită rangului la care fusesem promovat.

Am rămas alb între roșii, cu toate riscurile inerente încă de pe vremea lui Lenin. Amestecate culorile acestea dădeau un roz bombon, pe care-l încercau câțiva ale căror nume nu le dau aici. Ca să scap definitiv (așa credeam eu) de roșu am emigrat în America, unde m-am lovit imediat de un fel de simpatie pentru coloarea de care fugisem. O găseam la ghișeurile birourilor de stat, unde eram întrebat cum a fost sub famura roșie. Când începeam să le povestesc câte ceva se posomorau la față și nu era de mirare că aveam de-a face cu o generație care promovase lozinca: Better red than dead! (Mai bine roșu decât mort).

Zilele acestea, mai ales de după ziua alegerilor, m-am convins definitiv că sufăr de daltonism politic. Am rămas tot alb cu variate preferințe de culori, din nou în constrast cu culorile la modă. Azi viețile negre contează, pe când eu fac din nou parte dintre retragrazi, înapoiați și obscurantiști. Cei care adoră întreg spectrul al curcubeului văd negru înaintea ochilor când aud de mine și culoarea mea. Citind viziunea noii orânduiri care își arată colții, sunt din nou convins că iarăși sunt de culoare diferită de ceea ce ni se pregătește. Singura mea mângâiere este că nu a mai rămas mult timp de suferit. Aripi albe de îngeri au și început să-mi adie prin visele nopții.

Redistribuirea averilor

Deși cred că redistribuirea averilor e doar o promisiune electorală (știți, osul acela pictat pe fundul castonului cu apă al cățelului), m-am gândit mai mult la ideea aceasta, care m-a nedumerit întotdeauna. În primul rând pentru că ea vine de la unii dintre cei mai bogați oameni. De ce oare n-au încercat-o până acum, că aveau de unde împărți? Apoi și săraci aveau din belșug în jur, cărora să le împartă din avuția lor. Chiar în orașul în care locuiește Bill Gates sunt câteva zeci de mii de oameni care locuiesc în corturi, pe stradă, în cutii de carton și sub podurile orașului, să nu mai vorbim de săracii care trăiesc de azi pe mâine în propriile case. De ce n-au făcut experimentul de care vorbesc așa de mult? Știu eu bine de ce. Ei vor să împartă averile altora la săraci și să le păstreze pe ale lor.

Ideea redistribuirii averilor nu m-ar deranja așa de tare dacă n-aș fi experimentat pe propria piele fenomenul. Părinților li s-a luat pământul pe care „l-au dat de bunăvoie” colectivului. Dintr-o dată toți țăranii din sat au devenit egali. Egali de săraci și bogați în același timp. Acum pământul nu mai era al nostru ci al nostru al tuturor, al satului (sau statului). Noi, care avusesem 12 lanțuri de pământ eram egali cu cel care avusese doar unul sau numai grădina din spatele casei. În câțiva ani eram la fel de săraci cu toții, mai ales că fuseseră aleși să ne conducă averea comună cei care fuseseră cei mai săraci înainte. Știam cu toții unde ne vor duce. Dar tata tăcea din gură și se bucura că n-a fost trimis în Bărăgan, așa cum o pățiseră alți „chiaburi”, adică oameni harnici și gospodari care reușiseră să aibe mai mult pământ sau chiar batoză cum evea tata și unchiul. De aceea s-a și mutat la oraș, unde și-a căutat de lucru. Ca el au făcut-o cei mai mulți lăsând satul pustiu, peste care vine neiertător pădurea. Natura detestă vidul.

„Dacă nană Floare, n-ar fi fost așa de bună cu mine, cu toții ați fi acum la canal!” – le-a zis-o Șandor, fosta slugă a familiei care acum era primarul comunei. Nană Floare nu-l trezea când îl găsea dormind ziua în amiaza mare. „Pentru Șandor iar e a ploaie!” spunea nană Floare și apoi îi mai și umplea traista cu bunătăți să ducă le cei de acasă. Soacra mea, fiica lui nană Floare, avea o interpretare originală a lăcustelor care se ridică din fântâna adâncului din cartea Apocalipsei. Aceste lăcuste aveau niște cozi în care stătea toată puterea lor de vătămare a oamenilor. Comunismul, zicea ea, își are puterea în coada satului, ca Șandor. Eu mă gândeam și la cozile de topor…

Socotind în cifre ceea ce am agonisit în cei 35 de ani de America, am început să cred că la o oarecare redistribuire poate că aș primi ceva în plus la pensia pe care o am acum și nu mi-ar fi prea greu să particip la mizeria comună, pe care, cu siguranță, ne-o vor asigura cozile puse în loc de cap. Deocamdată țara aceasta se împarte doar în muncitori și lipitori, în cei care produc și cei care stau și consumă. Cu aceștia din urmă s-au învinețit marile orașe și la alegerile de anul acesta. Li s-a promis un os și mai mare ca ciolanul de până acum. Pentru ei redistribuirea averilor îmbracă forme funcție de imaginația fiecăruia. Cei care au muncit și au o casă trebuie s-o predea celor care au suferit prin strămoșii lor. Citeam ieri că poliția a trebuit să evacueze forțat o mulțime de activiști ai noii orânduiri care au ocupat deja 15 case vacante din California. Și când te gândești că tătucu nici nu a fost ales bine până la capătul fraudărilor!

Opriți America! Vreau să cobor!

Când nava măreață a fost găsită sfărâmată bucăți de stâncile unei insule pustii, întreaga lume s-a mirat și s-a întrebat cum de a fost posibil un asemenea dezastru maritim. Căpitanul navei, faimos ca ambarcațiunea sa, a pierit și el împreună cu marinarii săi în apele învolburate și în focul care a ars ultimele rămășițe ale navei zdrobite de țărmul stâncos. Cei care au cercetat epava, și ce a mai rămas din ea, au descoperit ultima consemnare în jurnalul de bord, pe care v-o punem la dispoziție.

Jurnal de bord

Azi a fost o zi deosebită pentru nava noastră. Împreună cu primul ofițer am luat o decizie radicală. Începând din acest moment nu vom mai face calculele de navigație după steaua polară. De mii de ani se păstrează o tradiție învechită care ne ține prizonieri trecutului. Pe bolta cerească sunt milioane de stele. Am aflat recent că la naștere ți se poate „aloca” o stea pe numele tău. Unul din nepoții mei are deja una cumpărată de maică-sa, o stea care poartă numele lui.
De mii de ani, de când omul cutreeră mările Terei, a calculat direcția de navigație după steaua polară. E vremea unor schimbări radicale. Trebuie să ne eliberăm de corsetul unor tradiții și credințe abscurantiste, să îmbrățișăm noul, trendul de azi al gândirii umane. De azi, vom alege mereu o nouă stea de referință atunci când ne stabilim poziția și direcția de navigație. Vom îmbrățișa astfel diversitatea, noul și noile experiențe ne vor îmbogăți trăirile și cunoașterea. Ne vom elibera din prizonieratul tradiției și credințelor oarbe alte trecutului. Vom explora noi posibilități.
Am dat ordin echipajului să arunce peste bord busola mavei. În definitiv, avem și Polul Sud, să nu mai vorbim de Răsărit și Apus. Nu vom mai tolera exclusivismul. Vom îmbrățișa diversitatea, multitudinea căilor posibile de orientare și vom abandona definitiv pretențiile exclusiviste ale făuritorilor de busole care de mii de ani arată o singură direcție.

***

De 35 de ani sunt pasager pe această navă, admirată și râvnită de o lume întreagă. Se anunță un nou căpitan. Pentru că are aceeași școală de gândire a defunctului căpitan din povestea mea, nu-mi rămâne decât să strig disperat: Opriți America! Vreau să cobor!

Fii recunoscători

Mulți copii nu au recunoștință față de părinții lor. Ingratitidine filială.  Este una din marile teme din drama umană.

Cu mulți ani în urmă, într-o noapte foarte târziu, stăteam la biroul meu într-o stare de reverie. După un timp, am întins mâna spre masă și am luat un plic mare, galben și uzat de vreme, cu fotografii vechi. Am început să umblu prin ele așa cum o mamă mâgâie panglicuțele și rochițele pe care fetița ei căsătorită acum, le purtase cândva. M-am oprit la o fotografie a tatălui meu. Își spăla mâinile lăsând să curgă apa din găleata de lemn a unei  fântâni cu cumpănă din marginea satului meu. Privind imaginea omului care m-a adus pe lume, m-au năpădit parcă deodată toate amintirile. Nu i-am fost neascultător. Nu m-am revoltat niciodată pe față împotriva sa. Nu i-am cauzat greutăți mari. Dar mi-am dat seama că l-am luat ca pe o rutină. Ca un lucru obișnuit. Este tatăl meu. Eu sunt fiul lui. Ce poate fi atât de extraordinar în aceasta? Nu este natural? Este un fapt obișnuit, nu-i așa? Cine poate fi recunoscător pentru fapte obișnuite?

Privirea sa din fotografie mi-a străpuns inima. Omul care era cauza primordială a existenței mele în lume nu era decât obișnuitul, banalul cotidian asupra căruia nu străruie nicio întrebare, nicio uimire, niciun mister. Niciun motiv de recunoștință.

Azi, pentru că nu mai pot repara nimic din trecut, mai stau din vreme în vreme în fața unei pietre de mormânt și tot ce n-am spus se transformă în lacrimi.

Într-o lume în care suntem înconjurați de mistere, drama noastră se consumă într-un peisaj banal. Luăm decorul mistic ca pe-un carton în spatele căruia nu se ascunde nimic. Jucăm eterna dramă obișnuiți și mulțumiți cu miracolul fără să-i pătrundem frumusețea.

Satana nu ne-a furat răspunsurile ci întrebările.

INGRATITUDINEA

Un senstiment adânc și autentic de recunoștință este atât de străin rutinei noastre zilnice, cât este de străin porcului care râmă neobosit în jurul curții. Avem cam același sentiment al aprecierii pentru pâinea de pe masa noastră pe cât are râmătorul față de merele căzute pe jos. Ca și boul la iesle, sau măgarul în fața brațului de fân, luăm totul fără un sentiment de uimire, apreciere și recunoștionță; fără să ne întrebăm de cauza din spatele lucrurilor. Nu cunoaștem aprecierea față de faptul că Dumnezeu nu numai că a creat constelațiile infinitelor spații cosmice și știe pe nume orice stea, dar este același Dumnezeu care dă corbilor de mâncare la vremea potrivită și privește cu milă la fiecare vrabie când cade. Nu știm nimic de recunoștința că noi, ca și toate creaturile înaripate ale cerului și patrupedele pământului, suntem concepuți și creați de inteligența Sa infinită, născuți din dragostea Sa nemărginită, purtând încrustat în nou chipul Său.

Gratitudinea pe care mulți bărbați o au pentru soțiile lor, este ca un costum de bal; o poartă doar la ocazii festive. A fost o vreme când ea era pentru el bunătatea și frumusețea întruchipată. Era un mister profund în jurul personalității ei, ca aureola ce îmbracă crestele munților în pașnice apusuri. Dragostea ei a adus la lumină tot ce era bun și pur în adâncul ființei lui. Orice lucru frumos pe care-l vedeau ochii lui, și orice sunet plăcut pe care-l auzeau urechile, toate îi aminteaun de ea. Orice respirația era o rugăciune de mulțumire față de Dumnezeul care a creat o asemenea ființă neasemuită și care, i-o dăruise lui. Era doar recunoștință și gratitudine în acele zile ale fricirii dintâi. Apoi a venit obișnuitul. Azi, ea și-a luat locul între frigider, aragaz, televizor și cealaltă mobilă din casă.

Pentru o mulțime de soții, bărbatul onest, care muncește din greu; bărbatul ponderat, așezat, care se întoarce acasă în fiecare seară, nu e prețuit mai mult decât cărbunii pe care camionagiul îi lopătează în subsolul casei. Ai nevoie de cărbuni și ai nevoie de un bărbat la casă. Îi ai pe amândoi. Amândoi nu sunt decât o rutină, pentru care nu nutrești nicio recunoștință specială.

Ar trebui să le vizitați pe surorile voastre și să vedeți lacrimile fierbinți cum le brăzdează obrajii atunci când povestesc cum bărbații lor, niște bețivi ordinari, le bat pe ele și pe copiii lor. Veți găsi o mulțime de asemenea femei. Veți întâlni o mulțime bântuite de spaima că ginerele lor va veni din nou beat acasă și o va bate pe fata lor.

Recunoștința nu este doar un desert spiritual sau moral pe care-l putem lua sau respinge după o masă copioasă. Gestul, idiferent care ar fi el, nu poate fi fără consecințe. Gratitudinea este însăși pâinea și apa sănătății morale a individului sau colectivității. Ea nu este doar o virtute generală înotând undeva la marginea personalității noastre, ea este virtutea fundamentală, centrală, decisivă. Succesul, continuitatea și Everestul fiecărei pesoane sau națiuni sunt determinate de suveranitatea lui Dumnezeu; recunoștința este factorul declanșator al acestei suveranități.

MIHĂIȚĂ

Urcam anevoios pe căile Bicazului, când, la o curbă, se iviră pe partea stângă a drumului câteva tabere ale unor negustori artizani. Fluiere, sperietori de ciori, pălării, poşete, curele, linguri de lemn… te miri ce… totul într-o beţie de culori şi forme, oferindu-se unor drumeţi cu bani, dornici de amintiri ale locurilor umblate. Ne-am oprit. Băieţii au început să încerce naiuri, fluiere, pălării, etc. Nu doream să cumpăr nimic. Aşteptam să se plictisească băieţii cu comerţul acesta din inima munţilor şi să plecăm. M-am aşezat pe un colţ de stâncă.

S-a apropiat de mine un băieţel de vreo 8-9 ani. Fără niciun cuvânt mi-a întins o floare de colţ, albă şi presată într-un Nou Testament pe care-l ţinea în mână.

– Mulţumesc! Dar de ce-mi dai floarea aceasta?
– Aşa vreau eu!
– Cum te cheamă?
– Mihăiţă.

M-am uitat atent la Mihăiţă. Avea hainele murdare şi nu se spălase de multă vreme. În ochii săi plutea o tristeţe care mă înfioră.

– Eşti cu cei de la tarabe?
– Nu! Sunt cu fratele meu.
– Văd că ai un Testament. Citeşti Testamentul?
– Da. Îmi place să-l citesc.
– Mergi la biserică?
– Da. La biserica Ortodoxă din sat.
– Tăticul vostru ştie că sunteţi aici în munţi?
– Tăticul meu a murit acum doi ani.
– Şi staţi cu mama?
– Mama a murit când m-a născut pe mine.
– Dar atunci cu cine staţi voi? Cu vreo rudă?
– Nu. Stăm cu fratele nostru mai mare care are grijă de noi.
– Câţi fraţi sunteţi?
– Suntem şase. Trei băieţi şi trei fete.

M-am uitat din nou la acest copil care la 8-9 ani îşi câştiga existenţa căţărându-se pe stâncile munţilor, adunând flori de colţ şi oferindu-le trecătorilor. Nu cerea bani. Nu cerea nimic. El dăruia. Păstrase o nobleţe specială în sărăcia sa, o demnitate şi o frumuseţe deosebită, izvorâtă poate din paginile Testamentului pe care-l ţinea în mâinile sale.
Am fost generos cu Mihăiţă şi frăţiorul lui. Ne-am făcut fotografii împreună şi ne-am dat adresele.

Pe meleagurile în care trăiesc acum e ajun de Ziua recunoștinței. Se obișnuiește să-ți socotești binecuvântările primite și să mulțumești lui Dumnezeu pentru ele. În seara aceasta mi-am adus aminte de Mihăiță. O fi bărbat în toată firea acum. Cine știe pe unde o fi? Locuiește oare pe aceleași locuri de basm cu flori de colț, sau undeva într-o țară europeană? Aș fi curios să știu. M-am gândit la el, la întâlnirea aceea așa de scurtă dar suficientă să-mi lase în suflet o adiere de înger, o amintire care s-a adăugat la povestea vieții mele.

Îți mulțumesc Doamne, pentru toate sufletele care au contribuit la ceea ce sunt azi, de la soția mea, copiii, nurorile și nepoții, părinți, frați, surori, prieteni!
Îți mulțumesc Doamne și pentru Mihăiță!

Păcate mari și mici

Am găsit recent o povestire cu tâlc, publicată în Chișinău în anul 1929. Mă gândeam că va prinde bine unora care nu prea cred că au nevoie de pocăință.

Două femei de la ţară plecară odată la o Mănăstire ca să se închine. Una era cu conştiinţa neîmpăcată, căci săvârşise un păcat mare, iar cealaltă nu se credea păcătoasă, căci, zicea dânsa, a făcut numai păcate mici. Ajungând la Sfânta Mănăstire stareţul a ascultat mărturisirea păcatelor lor, iar apoi le-a trimis la câmp. Celei mai păcătoase i-a poruncit să aducă piatra cea mai mare ce o va afla, iar cea mai puţin păcătoasă să aducă diferite petricele mici. Femeile au făcut întocmai, iar stareţul le-a trimis să aşeze pietrile de unde le-au luat. Cea cu pietricele mici şovăia, iar stareţul o întreabă: „de ce şovăeşti?” „Fiindcă e greu să pun fiecare piatră la locul ei, căci sunt multe şi nu țin minte locul fiecăreia.” Stareţul atunci îi zise:

„Ia aminte, tovarăşa ta a săvârşit o singură faptă rea, dar o ţine minte, regretă şi mereu o spală cu lacrimile sale. Ea ştie unde e locul pietrei luate. Dar tu, cu păcatele tale mărunte şi neînsemnate nu-ţi poţi aduce aminte când, cui, unde şi cum ai pricinuit rău. Şi deoarece păcatele tale sunt mici dar numeroase tu nici nu eşti în stare a le ispăşi. Ele rămân pe vecie neşterse în sufletul tău ca şi pietrile din şorţ. O singură muscă sau un roiu murdăresc la fel ecranul de pânză alb, dacă nu este acoperit. La fel se întâmplă şi cu sufletul omului. El e alb ca ecranul de pânză. Se poate murdări cu o singură pată, dar pare şi mai murdar când e pătat cu numeroase pete, fie ele mici.”

Ascultând cu atenţie aceste vorbe femeia a doua a plecat capul, a recunoscut că ea nu e mai curată decât tovarăşa sa. Deasemenea a înţeles că şi ei, cu micile păcate îi trebuie nu mai puţin să se gândească la curăţirea sufletului său.

(Din Luminătorul, Chişinău, 15. Febr. 1929).

Săracul bogat

În perioada de explorare și populare a Americii, numită și era pionierilor, un bătrân lovit de sărăcie, s-a strecurat într-o așezare de la frontiera de vest. I se epuizaseră toate resursele și căuta ceva de mâncare. În timp ce umbla prin tabără, cineva care l-a oprit ca să stea de vorbă cu el, a observat că purta la gât, legat cu o panglică, un mic săculeț. Bătrânul i-a explicat că era un talisman oferit de cineva cu mulți ani în urmă. După ce a deschis săculețul, bătrânul a scos din el o hârtie împăturită de mai multe ori și i-a înmânat-o. Examinând hârtia, omul a constatat că era un act ce se dădea celor ce terminau serviciul militar în armata federală. Era semnată de însuși generalul George Washington și îi dădea dreptul purtătorului la o pensie pe viață. Ce mare surpriză a avut bătrânul soldat să afle că era deținătorul unei promisiuni de bună credință că nevoile sale vor fi satisfăcute. Dar pentru că nu a revendicat nimic, trăia sărac, flămând și rătăcitor prin lume.

Adeseori și noi rătăcim prin pustiul unei sărăcii spirituale, în timp ce bogăția promisiunilor divine zace nefolosită. Uităm că Dumnezeu ne-a dăruit „bogăția Sa în slavă”, prin lucrarea și meritul lui Isus Cristos.

Este vremea să ne oprim din rătăcirea noastră și să începem să cerem cele făgăduite de Domnul. Prea mulți creștini trăiesc purtați de împrejurări în loc să se încreadă în făgăduințele divine.

Pâinea cea de toate zilele