MIHĂIȚĂ

Urcam anevoios pe căile Bicazului, când, la o curbă, se iviră pe partea stângă a drumului câteva tabere ale unor negustori artizani. Fluiere, sperietori de ciori, pălării, poşete, curele, linguri de lemn… te miri ce… totul într-o beţie de culori şi forme, oferindu-se unor drumeţi cu bani, dornici de amintiri ale locurilor umblate. Ne-am oprit. Băieţii au început să încerce naiuri, fluiere, pălării, etc. Nu doream să cumpăr nimic. Aşteptam să se plictisească băieţii cu comerţul acesta din inima munţilor şi să plecăm. M-am aşezat pe un colţ de stâncă.

S-a apropiat de mine un băieţel de vreo 8-9 ani. Fără niciun cuvânt mi-a întins o floare de colţ, albă şi presată într-un Nou Testament pe care-l ţinea în mână.

– Mulţumesc! Dar de ce-mi dai floarea aceasta?
– Aşa vreau eu!
– Cum te cheamă?
– Mihăiţă.

M-am uitat atent la Mihăiţă. Avea hainele murdare şi nu se spălase de multă vreme. În ochii săi plutea o tristeţe care mă înfioră.

– Eşti cu cei de la tarabe?
– Nu! Sunt cu fratele meu.
– Văd că ai un Testament. Citeşti Testamentul?
– Da. Îmi place să-l citesc.
– Mergi la biserică?
– Da. La biserica Ortodoxă din sat.
– Tăticul vostru ştie că sunteţi aici în munţi?
– Tăticul meu a murit acum doi ani.
– Şi staţi cu mama?
– Mama a murit când m-a născut pe mine.
– Dar atunci cu cine staţi voi? Cu vreo rudă?
– Nu. Stăm cu fratele nostru mai mare care are grijă de noi.
– Câţi fraţi sunteţi?
– Suntem şase. Trei băieţi şi trei fete.

M-am uitat din nou la acest copil care la 8-9 ani îşi câştiga existenţa căţărându-se pe stâncile munţilor, adunând flori de colţ şi oferindu-le trecătorilor. Nu cerea bani. Nu cerea nimic. El dăruia. Păstrase o nobleţe specială în sărăcia sa, o demnitate şi o frumuseţe deosebită, izvorâtă poate din paginile Testamentului pe care-l ţinea în mâinile sale.
Am fost generos cu Mihăiţă şi frăţiorul lui. Ne-am făcut fotografii împreună şi ne-am dat adresele.

Pe meleagurile în care trăiesc acum e ajun de Ziua recunoștinței. Se obișnuiește să-ți socotești binecuvântările primite și să mulțumești lui Dumnezeu pentru ele. În seara aceasta mi-am adus aminte de Mihăiță. O fi bărbat în toată firea acum. Cine știe pe unde o fi? Locuiește oare pe aceleași locuri de basm cu flori de colț, sau undeva într-o țară europeană? Aș fi curios să știu. M-am gândit la el, la întâlnirea aceea așa de scurtă dar suficientă să-mi lase în suflet o adiere de înger, o amintire care s-a adăugat la povestea vieții mele.

Îți mulțumesc Doamne, pentru toate sufletele care au contribuit la ceea ce sunt azi, de la soția mea, copiii, nurorile și nepoții, părinți, frați, surori, prieteni!
Îți mulțumesc Doamne și pentru Mihăiță!