Păcate mari și mici

Am găsit recent o povetire cu tâlc, publicată în Chișinău în anul 1929. Mă gândeam că va prinde bine unora care nu prea cred că au nevoie de pocăință.

Două femei de la ţară plecară odată la o Mănăstire ca să se închine. Una era cu conştiinţa neîmpăcată, căci săvârşise un păcat mare, iar cealaltă nu se credea păcătoasă, căci, zicea dânsa, a făcut numai păcate mici. Ajungând la Sfânta Mănăstire stareţul a ascultat mărturisirea păcatelor lor, iar apoi le-a trimis la câmp. Celei mai păcătoase i-a poruncit să aducă piatra cea mai mare ce o va afla, iar cea mai puţin păcătoasă să aducă diferite petricele mici. Femeile au făcut întocmai, iar stareţul le-a trimis să aşeze pietrile de unde le-au luat. Cea cu pietricele mici şovăia, iar stareţul o întreabă: „de ce şovăeşti?” „Fiindcă e greu să pun fiecare piatră la locul ei, căci sunt multe şi nu țin minte locul fiecăreia.” Stareţul atunci îi zise:

„Ia aminte, tovarăşa ta a săvârşit o singură faptă rea, dar o ţine minte, regretă şi mereu o spală cu lacrimile sale. Ea ştie unde e locul pietrei luate. Dar tu, cu păcatele tale mărunte şi neînsemnate nu-ţi poţi aduce aminte când, cui, unde şi cum ai pricinuit rău. Şi deoarece păcatele tale sunt mici dar numeroase tu nici nu eşti în stare a le ispăşi. Ele rămân pe vecie neşterse în sufletul tău ca şi pietrile din şorţ. O singură muscă sau un roiu murdăresc la fel ecranul de pânză alb, dacă nu este acoperit. La fel se întâmplă şi cu sufletul omului. El e alb ca ecranul de pânză. Se poate murdări cu o singură pată, dar pare şi mai murdar când e pătat cu numeroase pete, fie ele mici.”

Ascultând cu atenţie aceste vorbe femeia a doua a plecat capul, a recunoscut că ea nu e mai curată decât tovarăşa sa. Deasemenea a înţeles că şi ei, cu micile păcate îi trebuie nu mai puţin să se gândească la curăţirea sufletului său.

(Din Luminătorul, Chişinău, 15. Febr. 1929).