Două femei de la ţară plecară odată la o Mănăstire ca să se închine. Una era cu conştiinţa neîmpăcată, căci săvârşise un păcat mare, iar cealaltă nu se credea păcătoasă, căci, zicea dânsa, a făcut numai păcate mici. Ajungând la Sfânta Mănăstire stareţul a ascultat mărturisirea păcatelor lor, iar apoi le-a trimis la câmp. Celei mai păcătoase i-a poruncit să aducă piatra cea mai mare ce o va afla, iar cea mai puţin păcătoasă să aducă diferite petricele mici. Femeile au făcut întocmai, iar stareţul le-a trimis să aşeze pietrile de unde le-au luat. Cea cu pietricele mici şovăia, iar stareţul o întreabă: „de ce şovăeşti?” „Fiindcă e greu să pun fiecare piatră la locul ei, căci sunt multe şi nu țin minte locul fiecăreia.” Stareţul atunci îi zise:
„Ia aminte, tovarăşa ta a săvârşit o singură faptă rea, dar o ţine minte, regretă şi mereu o spală cu lacrimile sale. Ea ştie unde e locul pietrei luate. Dar tu, cu păcatele tale mărunte şi neînsemnate nu-ţi poţi aduce aminte când, cui, unde şi cum ai pricinuit rău. Şi deoarece păcatele tale sunt mici dar numeroase tu nici nu eşti în stare a le ispăşi. Ele rămân pe vecie neşterse în sufletul tău ca şi pietrile din şorţ. O singură muscă sau un roiu murdăresc la fel ecranul de pânză alb, dacă nu este acoperit. La fel se întâmplă şi cu sufletul omului. El e alb ca ecranul de pânză. Se poate murdări cu o singură pată, dar pare şi mai murdar când e pătat cu numeroase pete, fie ele mici.”
Ascultând cu atenţie aceste vorbe femeia a doua a plecat capul, a recunoscut că ea nu e mai curată decât tovarăşa sa. Deasemenea a înţeles că şi ei, cu micile păcate îi trebuie nu mai puţin să se gândească la curăţirea sufletului său.
(Din Luminătorul, Chişinău, 15. Febr. 1929).
