Cercul vicios

Am auzit de multe ori că insuccesul te formează, pe când succesul te deformează. Ne vine greu de crezut? Nu-i așa?

Succesul în viața noastră creștină îl atribuim, cum și trebuie de fapt, lui Dumnezeu. Avem, de obicei, un cuvânt pentru el: ”binecuvântare”. Domnul ne-a binecuvântat. E normal să ne ridicăm ochii în sus și să mulțumim lui Dumnezeu pentru ajutorul Lui, să-I atribuim meritele și să-I dăm slava și cinstea cuvenită.

După binecuvântarea Domnului ne așteptăm ca ea să continue, ba chiar să crească în următoarele zile. Succesul de azi îl percepem ca pe normalul de mâine. Privim înainte cu așteptări pozitive. Dacă ieri am trecut Marea Roșie ca pe uscat, azi ne așteptăm la o altă intervenție miraculoasă. Dumnezeul care ne-a scăpat de amenințarea dușmanilor de ieri, ne așteptăm să ne dăruiască tot ce avem nevoie în călătoria noastră.  Nu e nimic greșit să anticipăm binele și succesul. Problema este că o astfel de anticipare ne îndepărtează de realitatea lumii în care trăim.

În loc de succesul  anticipat, ne lovim de realitate. Apa pe care vrem s-o bem este amară. Amară ca orice dezamăgire. Privirea coboară în jos spre pământul care ne alungă iluziile. Cei mai mulți ne revenim greu din viziunea despre lume construită în aureolele minunilor.  Dacă ne-am opri să ne reevaluăm viziunea, am mai avea o șansă. Din păcate alunecușul emoțional ne duce mai jos.

Dezamăgiți că succesul de ieri nu s-a repetat, cu capul în jos a neputință, începem să cârtim. Ne aducem aminte de vremurile bune, de altă dată, de dinaintea succesului și minunii. De Egipt. Castraveți și praz, apă din belșug, loc de muncă…siguranță. O ce vremuri! Ne ridicăm privirile din pământ și privim în urmă. Idealizăm zilele trecute. Mintea, care și așa nu iubea relele le-a eliminat din memorie. Au rămas doar clipele frumoase. Visăm la zăpezile de altădată. Povestim altora de minunăția acelor zile cu patosul înfometatului care descrie cu lux de amănunte ospețele din tinerețe.

Cum de am ajuns noi aici? Cineva trebuie să fie de vină. Cine altul decât… conducătorul.  Ori de câte ori suntem dezamăgiți de realitatea zilei, dăm vina pe conducere. Dacă nu e un Moise la îndemână, atunci Dumnezeu ar trebui să știe cum să conducă lumea! Dacă ar ști ce are de făcut, n-am fi ajuns aici! Ori nu știe, ori nu-i pasă de noi! Distanța până la bombăneală și cârtire e foarte mică. Nici pedeapsa pentru ele nu-i departe.

Deazmăgiți și cârtind să nu uităm să privim în jur. Uneori nu prea departe e un lemn, care aruncat în apele amare, le va preface în ape dulci. Nu trebuie decât să privești în jur să vezi bobițele ca de coriandru ale manei care acopere pământul. Privește în jur și vei descoperi că soluția salvatoare este aproape. Inventariază ceea ce ști să faci, dacă criza este în locuri de muncă. Redescopere rețetele bunicii care reușea cu puțină smântână să facă o ciorbă bună și pe piciorul de la masă. Soluțiile sunt pe aproape.

Trimis să fie eliberatorul evreilor din robia egipteană, Moise se îndoia de resursele și capacitățile sale. Dumnezeu i-a pus o întrebare: „Ce ai în mână?” Avea un toiag. Toiagul lui Moise a devenit toiagul lui Dumnezeu.

Privește în jur. Ce ai în mână?  Folosește cu încrederea ceea ce găsești la îndemână. Vei ridica în curând privire în sus în închinare și mulțumire când minunea intervenției divine va începe cu ceea ce este în jurul tău. Cercul se închide.

Ai încheiat un ciclu, care n-a fost altceva decât examenul credinței tale. Dacă ai învățat ceva din această experiență, ferice de tine. Dacă nu, ciclul devine cercul vicios al vieții tale.

Ești doar spectator?

Potrivit specialiștilot în boli de inimă, atunci când devii un spectator, în loc să fii un participant, funcțiile organismului cresc și scad invers de cum ar trebui. Greutatea corpului, tensiunea, bătăile inimii, colesterolul și triglicerinele cresc. Capacitatea vitală, consumul de oxigen, flexibilitatea, rezistența la oboseală, și puterea, scad.

A fi numai un spectator pe arena trăirii creștine reprezintă de asemenea un risc. Apare o inversare de roluri în creșterea și scăderea anumitor factori importanți. Crește spiritul critic, descurajarea, nemulțumirea și plictiseala. Sensibilitatea față de păcat și față de nevoile umane, receptivitatea față de resursele divine și față de Cuvântul lui Dumnezeu scade.

Din Pâinea cea de toate zilele.

AUTOBUZUL

Pentru vizionarea clipului faceți click pe imaginea de mai sus.

Eseul face parte di cartea: Pași spre lumină, Editura Lascău Scriptum, 2020.

Pași spre lumină

O culegere de eseuri și povestiri creștine, articole și poezie. Prefață Iosif Țon.

$12.00

Chiar vrem Duhul Sfânt?

Am citit afirmația cuiva: „Vreau Dumnezeu de 3 dolari. Suficient să-mi aducă liniște dar nu prea mult să-mi tulbure conștiința. Suficient ca să simt căldura și confortul pântecului, dar nu prea mult ca să am durerile nașterii.”

Gândindu-mă la revărsare Duhului Sfânt de la Cincizecime, mulți dintre noi am vrea Duhul Sfânt în condiții similare:

– Vrem Duhul Sfânt, dar nu prea mult.

– Suficient ca să ne putem lăuda că-l avem, dar nu destul ca să-I aparținem.

– Suficient ca să avem charisme, dar nu destul pentru caracter.

– Suficient pentru a fi mai buni ca alții, dar nu destul să fim mai bun ca noi înșine.

– Suficient să ne aducă aplauze, dar nu destul să ne ceară slujire.

– Vrem Duhul Sfânt numai atât cât putem noi controla și nu prea mult să ne controleze El.

– Îl vrem râu pe care să-l trecem cu piciorul și nu ape vijelioase să ne poarte unde vor ele.

– Îl vrem briză mângâietoare și nu vâjâit de vânt puternic.