Am auzit de multe ori că insuccesul te formează, pe când succesul te deformează. Ne vine greu de crezut? Nu-i așa?
Succesul în viața noastră creștină îl atribuim, cum și trebuie de fapt, lui Dumnezeu. Avem, de obicei, un cuvânt pentru el: ”binecuvântare”. Domnul ne-a binecuvântat. E normal să ne ridicăm ochii în sus și să mulțumim lui Dumnezeu pentru ajutorul Lui, să-I atribuim meritele și să-I dăm slava și cinstea cuvenită.
După binecuvântarea Domnului ne așteptăm ca ea să continue, ba chiar să crească în următoarele zile. Succesul de azi îl percepem ca pe normalul de mâine. Privim înainte cu așteptări pozitive. Dacă ieri am trecut Marea Roșie ca pe uscat, azi ne așteptăm la o altă intervenție miraculoasă. Dumnezeul care ne-a scăpat de amenințarea dușmanilor de ieri, ne așteptăm să ne dăruiască tot ce avem nevoie în călătoria noastră. Nu e nimic greșit să anticipăm binele și succesul. Problema este că o astfel de anticipare ne îndepărtează de realitatea lumii în care trăim.
În loc de succesul anticipat, ne lovim de realitate. Apa pe care vrem s-o bem este amară. Amară ca orice dezamăgire. Privirea coboară în jos spre pământul care ne alungă iluziile. Cei mai mulți ne revenim greu din viziunea despre lume construită în aureolele minunilor. Dacă ne-am opri să ne reevaluăm viziunea, am mai avea o șansă. Din păcate alunecușul emoțional ne duce mai jos.
Dezamăgiți că succesul de ieri nu s-a repetat, cu capul în jos a neputință, începem să cârtim. Ne aducem aminte de vremurile bune, de altă dată, de dinaintea succesului și minunii. De Egipt. Castraveți și praz, apă din belșug, loc de muncă…siguranță. O ce vremuri! Ne ridicăm privirile din pământ și privim în urmă. Idealizăm zilele trecute. Mintea, care și așa nu iubea relele le-a eliminat din memorie. Au rămas doar clipele frumoase. Visăm la zăpezile de altădată. Povestim altora de minunăția acelor zile cu patosul înfometatului care descrie cu lux de amănunte ospețele din tinerețe.
Cum de am ajuns noi aici? Cineva trebuie să fie de vină. Cine altul decât… conducătorul. Ori de câte ori suntem dezamăgiți de realitatea zilei, dăm vina pe conducere. Dacă nu e un Moise la îndemână, atunci Dumnezeu ar trebui să știe cum să conducă lumea! Dacă ar ști ce are de făcut, n-am fi ajuns aici! Ori nu știe, ori nu-i pasă de noi! Distanța până la bombăneală și cârtire e foarte mică. Nici pedeapsa pentru ele nu-i departe.
Deazmăgiți și cârtind să nu uităm să privim în jur. Uneori nu prea departe e un lemn, care aruncat în apele amare, le va preface în ape dulci. Nu trebuie decât să privești în jur să vezi bobițele ca de coriandru ale manei care acopere pământul. Privește în jur și vei descoperi că soluția salvatoare este aproape. Inventariază ceea ce ști să faci, dacă criza este în locuri de muncă. Redescopere rețetele bunicii care reușea cu puțină smântână să facă o ciorbă bună și pe piciorul de la masă. Soluțiile sunt pe aproape.
Trimis să fie eliberatorul evreilor din robia egipteană, Moise se îndoia de resursele și capacitățile sale. Dumnezeu i-a pus o întrebare: „Ce ai în mână?” Avea un toiag. Toiagul lui Moise a devenit toiagul lui Dumnezeu.
Privește în jur. Ce ai în mână? Folosește cu încrederea ceea ce găsești la îndemână. Vei ridica în curând privire în sus în închinare și mulțumire când minunea intervenției divine va începe cu ceea ce este în jurul tău. Cercul se închide.
Ai încheiat un ciclu, care n-a fost altceva decât examenul credinței tale. Dacă ai învățat ceva din această experiență, ferice de tine. Dacă nu, ciclul devine cercul vicios al vieții tale.
paşi spre lumină 