Vinovaţi de păcatul tăcerii
Li s-a dat pedeapsa
nopţilor adânci
în care au crezut, minţindu-se
ca-n strălucirea zilei.
Vinovaţi de păcatul tăcerii
li s-a dat neliniştea sufletului
şi orizont de asfalt
de care aripa de lemn a viselor
se sparge cu vaiet.
Vinovaţi de păcatul tăcerii
li s-a dat nesomnul
şi neodihna întrebărilor nebune
fără răspuns
neodihna unui drum fără ţintă.
Vinovaţi de păcatul tăcerii
li s-a dat umbra
pururi urmărindu-i
cu patimi şi dureri
dorul niciodată împlinit
atât de aproape şi totuşi de neatins.
Vinovaţi de păcatul tăcerii
li s-a dat tăcerea
cerului de fier şi de aramă
liniştea oarbă
a marilor alunecări fierbinţi,
eterna bătaie la uşa veşnic închisă.
Tăcerea lor ce face pietrele să strige
i-a împovărat etern
cu vinovăţia hainei neaşternute
în calea asinului Său,
cu prihana finicilor nefluturaţi în vânt.
Vor bate etern la uşa-nchisă a-nvierii
toţi pângăriţii lumii
de păcatul tăcerii.
paşi spre lumină 
Va rog sa ma iertati caci scriu din nou.
Imi place mai mult sa tac, dar aceasta poezie mi-a adus aminte de o alta poezie pe care cred ca acum este vremea sa o punem in practica si am sa scriu cu permisiunea dumneavoastra pe acest blog.
Bolnav de iubire si zdrobit de jale
Am pornit pe drumuri lungi a te gasi.
SA-ti sarut cu lacrimi urma urmei tale
Si macar odata fata-ti mai privii.
Ti-am gresit Isuse, mi-am calcat cuvintul,
Ti-am tradat iubirea, sint un lepadat…
Dar azi sint in stare sa-nconjor pamintul
Sa-ti sarut obrazul care l-am scuipat.
Unde esti , o unde mi te-ai dus tu oare?
Sfisie cainta sufletul meu tot.
Risipesc pe drumuri lacrime amare,
E pustiu… si-s singur, Doamne nu mai pot.
Viata mi-e zdrobita iar in jur haine
Urla nimai fiare groaza si fiori.
Si-a infipt durerea mii de colti in mine
Iata Doamne plata celor tradatori.
Vai sint gol, si-s singur si privesc cu jale
Starvul pentru care eu te-am parasit,
N-am pus pret pe darul ascultarii tale
Azi mi-e’ntregul suflet ars si pustiit.
Am crezut ca astfel va sfirsi odata
Zbuciumul si lupta cu dureri de jar,
Am zis da, iar astazi viata mi-e’nclestata
De’nmiite cazne lacrimi si amar.
Mainile ispitei negre si haine
Valul curatiei crud mi-au sfisiat.
Si-aruncara-n tina sufletul din mine.
Ce-am facut cu tine darul meu curat?
O, de se mai poate sa-mi primesti fierbinte
Lacrima caintei, plansul meu amar,
Din acel tezaur ce-am avut’nainte
Iti mai cer Isuse o farama doar.
Fa macar odata sa-ti mai vad privirea,
Ca sa stiu ca totusi nu mai lepadat.
Ca in al Tau suflet n-a’ncetat iubirea,
Sa te aflu iarasi unde te-am lasat.