Stăpânirile

Stăpânirile

„Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu” (Romani 13:1).

Versetul acesta poartă cu sine o amintire tristă din viaţa fiecărui român credincios. L-au folosit comuniştii pentru a-şi adjudeca dreptul să ne controleze toate detaliile existenţei noastre, şi mai ales, a fost folosit adesea de instrumentele opresiunii lor, fraţii noştrii, care slujeau mai mult Cezarului decât lui Dumnezeu.

Nimeni nu trebuie să aibe îndrăzneala să se îndoiască de suveranitatea lui Dumnezeu asupra istoriei. Poate, însă, că n-ar trebui să vedem viaţa şi mai ales istoria, ca un program de computer care va executa toate detalille şi etapele procesului conform infomaţiilor programatorului. Eu văd mai degrabă suveranitatea lui Dumnezeu în rezultatul final decât în toate detaliile drumului într-acolo. Dumnezeu ne stabileşte destinaţia, lăsându-ne nouă grija călătoriei şi a traseului. Dacă am fi programaţi în toate detaliile călătoriei, am trăi o viaţă lipsită de erori, de consecinţele alegerilor noastre, de responsabilităţi.
Dumnezeu ne dă voie să ne alegen conducătorii sau mai bine zis, să decidem traseul pe care vrem să mergem. Vom ajunge în finalul istoriei la rezultatele Sale. Incontestabil. Atunci va râde El de duşmanii Lui. La urmă. Dar până atunci ne lasă să-l alegem pe Saul.
Vrând să fim „ca lumea” vom suferi ca ea rigoriile unei conduceri despotice şi nepricepute.

Prin anii 1920, Dumnezeu ne-a dat nouă românilor posibilităţi de a alege. Comuniştii prinseseră cheag şi ofereau ţării alternativa lor. În inima Bisericii Ortodoxe pornise trezirea Oastei Domnului, prin care Dumnezeu oferea alternativa reînnoirii spirituale. Duhul Sfânt s-a coborât peste o familie de ţărani din judeţul Arad, prin care Dumnezeu oferea alternativa unei treziri spirituale evanghelice tuturor confesiunilor lipsite de viaţă şi viziune. Cornilescu dăruia Biblia într-o nouă traducere neamului nostru, într-o limbă pe înţelesul tuturor.

Am ales comunismul. Am început să trăim consecinţele alegerii nostre.
Au condus comuniştii după un mandat divin? Un răspuns afirmaiv ar valida suferinţele, exploatarea, topirea Bibliilor în hârtie igienică, demolarea bisericilor, colaborarea liderilor noştrii cu Securitatea.
Teama de stăpânire este consecinţa răului personal. Stăpânirea este instrument divin în pedepsirea fărădelegii mele. Ce se întâmplă când stăpânirea pedepseşte binele şi neprihănirea şi recompensează păcatul? Ea încetează să mai fie instrument divin. Devine instrumentul Satanei. Până şi ascultarea de părinţi trebuie să fie „în Domnul”, cu atât mai mult cea de stăpânire.

Când stăpânirea abandonează principiile divine ale binelui şi răului, nu avem decât răspunsul apostolului Petru: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu, să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu? (Fapte 4:19).
O perpetuă problemă pe care creştinul o are cu stăpânirea şi mai bine zis, cu ascultarea de ea, intervine atunci când ea, stăpânirea, dă legi care contravin principiilor eticii creştine. Avortul, bunăoară, a devenit legal în multe dintre ţările creştine. Ceea ce este legal nu înseamnă că este şi moral. Opoziţia creştinului faţă de asemenea legi nu trebuie interpretată ca opoziţie faţă de stăpânirile lăsate de Dumnezeu.

În legătură cu aceste conflicte ce se nasc din legiferarea unor păcate şi principiile eticii creştine care-l guvernează pe creştin, vreau să amintesc două incidente petrecute în timpul pastoraţiei mele.

O tânără familie de români a fost sfătuită de către medici să avorteze copilul care urma să se nască deoarece spuneau ei, defecte de formare şi pericole pentru viaţa mamei impuneau un asemenea procedeu. Copii credincioşi, aceştia au spus doctorului că ei se încred în Dumnezeu în aceste circumstanţe şi că ei cred că naşterea va fi normală şi fără nici o dificultate. Doctorul, un ateu înrăit, a alertat televiziunea care a asaltat această familie cu întrebări absolut incomode şi răuvoitoare, portretizând această familie ca pe nişte fanatici periculoşi care prin bigotismul lor pun viaţa mamei şi viaţa copilului în pericol. Când un anume canal de televiziune m-a abordat pentru un interviu am refuzat. „Cum de refuzaţi să staţi de vorbă cu noi? Este viaţa unui copil în joc!” a ripostat reporterul de la celălalt capăt al firului. „Refuz pentru că nu sunteţi consecvenţi în idei, am replicat eu. Pe de-oparte susţineţi dreptul femeilor să-şi ucidă copiii prin avort, iar acum vreţi să salvaţi un copil. Dacă această femeie ar fi acceptat soluţia avortului nu m-aţi fi sunat. Acum când vrea să-l aducă pe lume în mod natural, încrezându-se în Dumnezeu, voi credeţi că ea îi ia viaţa şi vreţi să-l salvaţi. Nu pot sta de vorbă cu dumneavoastră în această chestiune!”
Copilul a venit pe lume normal, ca toţi copiii. Nici mama, nici copilul n-au avut nimic. Nici un canal de televiziune nu i-a mai căutat după denigrările şi calomniile spuse despre ei anterior. Nici măcar să-şi ceară iertare.

O altă tânără familie de români au primit vestea că fiul lor care se plămădise în pântecul mamei se dezvolata cu deformaţii grave care nu-i vor permite să trăiască decât câteva ore după venirea lui în lume. Evident că doctorii au sugerat avortul. Această familie a decis, spre bucuria mea şi cred că şi a lui Dumnezeu, să ducă sarcina până la capăt şi să-L lase pe Dumnezeu să decidă cu privire la viaţa acestei fiinţe. În ziua când trebuia să nască prin cezariană, doctorul a constatat că băieţelul a murit cu o zi înainte în pântecul mamei.
La înmormântarea acestui copil a participat o mare mulţime de oameni profund mişcată de gestul, credinţa, curajul, respectul pentru viaţă a acestei tinere familii.

Cezarii vor legifera noi păcate şi noi vicii. Creştinul nu are de ales decât principiile moralităţii divine. Iar alegerea sa va fi împotriva stăpânirilor.