Ce preţ avem în ochii lumii
„Dar Isus le-a zis: ‘Nicăieri nu este preţuit un prooroc mai puţin decât în patria şi în casa lui'” (Matei 13:57).
Fiecare din noi am fost eroi în deplasare şi oameni obişnuiţi acasă. Preţuiţi de alţii şi desconsideraţi între ai noştrii. Într-un fel, este normal.
Am crescut sub ochii părinţilor, care ne cunosc toate neputinţele, toate defectele. Până şi viitorul şi devenirea noastră le vor vedea prin prizma lor. Pentru ei vom rămânea mereu copiii lor.
Ceva asemănător se va petrece cu sătenii sau vecinii noştri. Vom rămâne pentru ei obişnuitul, comunul, cotidianul. Nu din lipsă de evaluare corectă a valorii noastre ci din neputinţa de a învinge cotidianul. Pentru sătenii din Nazaret, Isus a rămas mereu fiul tâmplarului, băiatul acela cuminte pe care-l cunoşteau cu toţii. Nu puteau trece dincolo de imaginea construită în timp. Nu se puteau depăşi pe ei înşişi. Tragedia celor din Iudeea este că această neputinţă i-a împiedicat nu să cunoască o persoană obişnuită, i-a orbit să nu vadă Dumnezeirea lui Christos. Neputinţa lor i-a privat de mântuire.
Ne obişnuim cu frumuseţile din jur fără să le mai acordăm creditul necesar. La fel cum ne obişnuim cu binele vieţii pe care o trăim. Credem curând că ni se cuvin toate aceste lucruri, că ele fac parte integrantă din viaţa noastră de fiecare zi, trecând în banal, în cotidian. Suntem miraţi când cineva din alte locuri se minunează de frumuseţile care ne înconjoară, aşa cum felahul egiptean se miră de sacrificiul atâtor oameni de pretudindeni din lume care vin să vadă marele piramide. Pentru el care a crescut la umbra lor, ele nu sunt altceva decât mormane ordonate de pietre, peisaj banal cu care s-a obişnuit atât de mult că nu mai prezintă pentru el nici un mister.
Poate că deposedaţi de ceea ce avem, deportaţi în locuri aride şi neprimitoare, am reevalua frumuseţile de care suntem înconjuraţi. De obicei, preţuim lucrurile doar atunci când le pierdem.
Fraza Mântuitorului este dureroasă. Se cuprinde în ea respingerea. „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit”. N-au văzut în El decât fiul tâmplarului, imagine ce nu se ridica peste nivelul lor de percepere a realităţii. El era Mântuitorul lumii, şi n-au ştiut!
Admirăm şi preţuim mereu străinul, iarba din curtea vecinului, marfa de import, talentul vizitatorului. Minunile se petrec întotdeauna în alte locuri. La noi n-au loc de banalităţi. Ideile altora sunt mereu citate. Frumuseţea altor locuri ne colorează visele. Ţările depărtate au magnetul aspiraţiilor noastre. Fascinaţia lucrului diferit. Vraja necunoscutului.
Mi-aduc aminte de zilele copilăriei când mama primea musafirii şi le punea pe masă, ca orice român ospitalier, tot ce avea ea mai bun. Când fratele meu mai mic a insistat să se aşeze şi el la masa cu bunătăţi, mama i-a spus că bucatele erau aşternute „pentru oameni”. Replica mezinului n-a întârzâiat: „Dar eu nu sunt om?” Era. Bineînţeles că era. Dar acum erau alţii mai importanţi decât el. Alţii erau mai oameni decât omul din casă. El era de-al nostru. Putea deci să stea oriunde. Să mânânce orice. Profet în patria sa nu se bucura de preţuirea nici măcar egală cu cea a străinului care ne vizita casa. Pentru străini aveam o cameră „nouă”, mobilată frumos, cu paturi şi perne mari cu dantele. Ea nu era pentru noi. Nu aveam voie să intrăm acolo, eventual să ne luăm hainele noi din dulap pentru duminica. Era pregătită tot timpul pentru rarii musafiri care erau întotdeauna primiţi în camera lor.
Apoi, la masă foloseam blidele de pământ ars, farfurii descompletate sau ciobite, linguri metalice care rugineau şi se înnegreau. Musafirii însă aveau la noi un serviciu de porţelan şi linguri argintate. Străinii care le ţineau la noi nu ne lăsau să le folosim. Noi, cei de-ai casei, puteam să mâncăm din orice fel de farfurie. Ei, musafirii, străinii, nu puteau.
Cu gândul la ei, care puteau veni oricând, pe neaşteptate, trebuia să măturăm prin casă. Dacă vine cineva? Ce ar păţi ei săracii dacă le-ar fi văzut nespălate? Le spălam de fiecare dată ca nu cumva să vină acest cineva şi să fie ofensat de priveliştea lor.
Trăim în gând cu acest cineva care s-ar putea să vadă ceva care nu trebuie văzut. Obsesia noastră cu acest „cineva” merge până la ridicol. Ne luăm lenjerie curată când plecăm de acasă, ca nu cumva, acest cineva să vadă că purtăm maieruri cu găuri, ciorapi uzaţi sau chiloţi cu floricele „în cazul că avem un accident” şi suntem duşi la spital. Ne îmbrăcăm de urgenţă în haine mai bune la bănuiala că vine cineva la noi. Plecăm în oraş şi ne gătim cât se poate mai bine, chiar dacă acum cu vârsta ne trebuie de două ori mai mult timp ca să arătăm pe jumătate de bine ca altă dată. O facem pentru străini, bineînţeles. Doar n-o să ne îmbrăcăm frumos că vine soţul acasă? Că vine mama de la piaţă? Ca să mă vadă soţia? Poveşti. Ei sunt de-ai casei. Pot deci să mă îmbrac oricum. Să miros a usturoi, bălegar din grădină, sau a transpiraţie. Doar n-o să ne parfumăm pentru cei de-ai casei!
Uneori sunt copleşit de ospitalitatea şi generozitatea fraţilor care mă primesc în bisericile lor, apoi în casele lor. Nu voi uita niciodată o vizită la Rădăuţi în inima Bucovinei, unde surorile noastre au făcut o adevărată artă culinară, întrecându-se într-o ospitalitate pe care n-o mai întâlnisem până atunci. Eram tratat dincolo de orice merit, cu abundenţa unui har divin. Bucurându-mă de favorurile nemeritate mă gândeam la fraţii din loc. Mă întreb dacă soţii acestor bucătărese de excepţie erau trataţi la fel ca noi? Mă îndoiesc.
Ne dăm seama de valoarea profetului de-acasă numai după ce l-am pierdut. Probabil după ce l-am ucis. Apoi îi construim o statuie din pietrele cu care am dat în el.
Trist! Nespus de trist şi adevărat!
paşi spre lumină 
Frate Lascau, aceasta este o postare clasica, demn de a fi adaugata intr-o carte in viitor. Daca e posibil sa adaugati un ‘print button’ la blogul dumneavoastra, ar fi o mare binecuvintare pentru noi cititorii.
V-am citit blogul din prima zi, si in ziua de Thanksgiving mi-am adus aminte de postarea aceasta si am cautat-o pina am regasit-o.
Ce sa va zic, ca recitind postarea, m-am recunoscut in unele exemple date de dumneavoastra, si ma rog lui Dumnezeu sa ma ajute sa ma schimb. Ma rog ca Dumnezeu sa lucreze cu putere prin blogul dumneavoastra, ca se pare ca sinteti omul cu care Dumnezeu lucreaza ‘for such a time as this’.
Binecuvintari si sorei Rodica, si speram sa vedem si de la ea ‘guest posts’. Sinteti o familie pretuita! God Bless You!
Lascăul nu era Lascău adevărat, dacă lăsa nefructificată această pasă formidabilă de la un bun prieten 🙂
E ştampilă mai autentică decât fotografia de pe margine!
Îmi eşti drag, Frate Petrică, nespus de drag!
Nu mai suntem în business-ul salvării de suflete, ci în show-business. Cersetorul ne strică decorul, ne poluează mirosul, ne deranjeză spectacolul. Cu siguranţă merităm înjurăturile.
L-am intrebat pe un tanar cersetor
-sti sa citesti ? cu gandul sa-i aduc o biblie.
-nu.
Dupa ce i-am spus despre Hristos l-am sfatuit sa mearga la biserica la pocaiti.
A tras o injuratura la adresa noastra si a spus ca a fost si l-au scos afara.
Iertare …asta-i pretul ….
– Lascăule, mi-a zis într-o zi fratele Wurmbrand! Orice lucru e păcat dacă-l furi. Ideile e păcat să nu le furi!
Baptiştii nu pot păcătui dacă fură… de la penticostali.
Cu dragoste.
Te-am furat ca sa te dau la revista Luminatorul in numarul de Decembrie.
Stiu ca nu te superi.
Daniel Branzai
Cei cu ochii deschisi vad cum se sting candelele si se lasa intunericul…este o disperare cumplita sa predici Cuvantul lui Dumnezeu, in Adevar, asa original cum este El lasat in Scripturi si sa nu inregistrezi feedback-ul normal ci din contra oamenii sa intoarca spatele cautand vanzatorii de iluzii;oamenii cauta raspunsuri la probleme care privesc evenimente cu mii de ani in urma iar raspunsurile referitoare la problemele actuale ale mantuirii nu-i intereseaza considerand ca le stapanesc suficient;surogatele stiintei sunt primite si imbratisate cu larghete; critica tuturor si la gramada fara discernamat si fara smerenie este practicata in mod curent;ne pregatim sa ne intalnim cu Dumnezeu in ritm de manele; bucuria este ceruta pe fetele tuturor dar uitand ca ea este numai roada Imparatiei care sta sa vina…
N.O.M.
scrii frumos , insa parerea mea este ca ar trebui sa-ti schimbi pseudominul . Este ceva de conceptie satanica si nu este cuviincios sa fie folosit ca si „” nickname „”.
Ce frumos ai redat in cuvinte trairi launtrice care cateodata te „rastignesc”. Asta ca sa revenim cu picioarele pe pamant si sa nu uitam cine suntem. „Ai nostri” ne ajuta sa nu ni se urce la cap succesul iar din aceasta tensiune noi avem cel mai mult de castigat, ei cel mai mult de pierdut.
Dam ce avem mai bun strainilor si ii lasam pe ai nostri sa infometeze.
Intr-un fel este vina lor… mai ales atunci cand noi ne-am fi dorit sa-i slujim, dar ei si-au dorit un rege care sa-i „domneasca”.
Traim cu totii timpuri incredibile ,DE RATACIRE SIGURA,de interpretare si denaturare galopanta a Sfinelor Scripturi !.
Deavolul a reusit sa contamineze in primul rand cugetul si ratiunea celor „alesi” in fruntea bisericilor, iar ACESTI IRESPONSABILI ,la randul lor ,imping incet si convingator ,intreaga turma spre mlastina ireversibila a liberalismului mondial .Strategia lui satan ,de a stinge treptat si sigur flacara creintei, este vizibila in toate bisericile ,ce paradoxal,poarta nume de rezonanta apostolica si biblica .Dragostea s-a racit iar deavolul isi atinge scopul in toate unghierele cugetului nostru slabit si orbit de pacat. Familiile sant afectate in primul rand de gandirea liberala a „fratietatrii „ce-i inconjoara si Ii corupe imperceptibil .Materialismul „dialectic si istoric” a prins si a capatat un loc de seama in gandirea crestina, iar micile acumulari cantitative ale pacatului ,au dus la uriase salturi calitative de prabusire,controlate detaliat si universal, direct de Mamona !.Comunismul a infuzionat si proliferat in mintea crestinului ateismul iar capitalismul i-a dezvoltat egosul si dorinta de inbogatire. Un pachet distructiv complect !.Tineretul ,ce ar trebui sa primeasca din mana noastra si sa duca in viitor stafeta unei credinte pure si in clocot ,umbrita si supraveghiata in permanenta de puterea Duhului Sfant, sufere deziluzii si dezamagire vazand realitatea comportarii noastre „exemplare” de raceala, formalitate, traditie , confuzie ,ratacire. Predicam Evanghelia lui Hristos ,sub forma abstracta ,in mod festiv ,in culori si efecte de show .Ce oportunitati ne-au mai ramas ,pentru a iesi din mocirla unor astfel de rataciri de la Adevar ??!!. Ce vaccinuri trebue sa luam ,ce alifie trebue sa cumparam ,pentru a ne unge ochii si a vedea clar si limpede ,TINTA DESAVARSIRII NOASTRE !
Cu deosebita bucurie. Va multumesc si eu pentru dragostea cu care m-ati primit in „lumea” dvs. virtuala.
Apreciez dexteritea cu care scrieti simfonia exodului nostru de sub piticismul religios, dar si frumusetea cu care imbinati „utilul cu placutul”. Fie ca „becar-ul” dragostei inscris pe portativul credintei sa ne readuca in fata acel crestinism autentic si lipsit de sincope. Cu drag, Cleopa.
Pastorul Tudorică Codreanu de la Timişoara avea o bună ilustraţie a înclinaţiei noastre naturale de a ne obişnui cu divinul şi miracolul. Când fierarul a adus la atelier câinele pentru prima dată, acesta fugea scheunând speriat la scânteile şi zgomotul nicovalei. Cu timpul s-a obişnuit şi dormea liniştit în timp ce săreau scânteile de pe nicovală pe el. Bătăile ciocanelor a devenit muzica pe care dormea cel mai bine. La fel, spunea pastorul Codreanu, se obişnuieşte creştinul cu Dumnezeu, Biserica şi lucrarea Duhului Sfânt. Devin obişnuinţe. Doarme bine pe muzica şi scânteile cercetării divine.
Mulţumesc foarte mult pentru comentariile deosebite pe care le faceţi! Domnul să vă binecuvinteze!
Cred ca tot datorita acetui „banal/cotidian” si crestinismul nostru arata in halul in care arata. In primul secol, crestinismul era sinonim cu suferinta, durerea si chiar moartea. Azi, tot el, este o cruciulita atarnata la gat, un „peste” lipit pe spatele masinii sau o bratara la mana cu WWJD. Nu sunt fanatic nici liberal, dar cred ca crestinismului nostru ii lipseste pasiunea, exuberanta, curajul si focul primilor crestini. Cred ca rutina, faptul ca „ne-am nascut” in crestinism ne face uneori atat de apatici, plictisiti si fara entuziasm. In ziua de azi e „trendy” sa fi crestin. Inclusiv betivul, hotul, mincinosul, curvarul, sarlatanul….etc sunt tot crestini. Pana si certificatul de nastere e imbibat in crestinism. A fi crestin e o normalitate. Aceasta „increstinare” este un lucru ce oricum, se intampla de la sine.
Realitatea dureroasa este ca, din pacate, orice lucru devenit banal/la moda sau pe a carui divan s-a instalat rutina, isi pierde farmecul, interesul si emotia. Suntem cel putin ca cei din Sardes, daca nu si mai rau. In multe domenii „ne merge numele”, dar noi am murit demult. De departe duhnim a hoit, dar cu toate astea – noi suntem crestini.
Indemnul lui Ioan ramane si azi valabil: – „Adu-ti aminte dar cum ai primit si ai auzit. Tine si pocaieste-te”. Daca vrem sa reiteram vremile apostolice avem o singura varianta – POCAINTA.
Fie ca acest timp in care traim din plin libertatea religioasa, crestinismul nostru sa ne poarte pe cele mai frumoase culmi, acolo unde prezenta LUI este o realitate, iar partasia noastre cu EL roua fiecarei dimineti.
Cu drag, Cleopa.
Un sentiment real si pur de autentica iubire crestina, nu va face niciodata deosebire intre frati si surori in Hristos. Dragostea neprefacuta, se manifesta constant si intens, nu are nici vai si nici proeminente, ea nu oscileaza in intensitate ori profunzime. Si fiindca izvoraste din interiorul inimii, nu poarte fi influentata ori afectata vizual ori… prin miros .
Chiar şi pentru cele mai mari păcate există soluţia pocăinţei. Şi pentru acesta. Poate că ar trebuie să începem prin a preţui mai mult oamenii de lângă noi, pe cei din familie. Să vedem în ei fiinţele create după chipul lui Dumnezeu pentru care a murit Isus Christos, darul lui Dumnezeu pentru noi. Prin ei, oamenii de lângă noi, Dumnezeu ne binecuvintează şi ne vorbeşte cel mai des.
Să nu mai lăsăm apoi ca obişnuitul să ucidă miracolul.
Adevarat si nespus de trist.
Este vreo solutie de a iesi din acest cosmar?