Doctrina dispariţiei darurilor duhovniceşti

Sfântul Augustin (354-430), influent teolog şi episcop de Hipo, a formulat pentru prima dată doctrina dispariţiei darurilor duhovniceşti, tocmai pentru că în mod obiectiv ele nu mai erau prezente în biserica creştină a epocii sale. În loc să caute motivele dispariţiei lor din biserică în starea morală a epocii sale, Augustin a emis ipoteza că ele ar lipsi pentru că Dumnezeu le-a retras, ele ne mai fiind necesare Bisericii. Cu toate că la sfârşitul vieţii sale, Augustin a retractat această afirmaţie, menţionând că numai în Hipo el însuşi a investigat peste 70 de minuni, teza formulată de el a prins cheag imediat. Primul dar interzis în biserică a fost cel al vorbirii în alte limbi. Biserica a început să practice o formă tot mai liturgică de închinare din care se excludeau orice manifestări ale darurilor duhovniceşti.
În jurul anului 1000 a apărut în Europa o carte intitulată: „Exorcizarea celor posedaţi de Satana”. Printre semnele distincte ale posesiunii demonice, lucrarea menţiona: „Capacitatea de a vorbi în limbi necunoscute şi abilitatea de a înţelege şi traduce limbi necunoscute vorbite de alţii; facultatea de a prevedea evenimente ascunse ale viitorului; manifestarea unor puteri care sunt peste normalul vârstei şi condiţiilor naturale ale omului.” Se poate vedea cu uşurinţă că dintr-odată darul vorbirii în alte limbi, cel al tălmăcirii, al prorociei, al vindcărilor şi al minunilor au fost considerate semne ale posesiunii demonice. Oare câte din „vrăjitoarele” arse pe rugurile Inchiziţiei au fost surori creştine care vorbeau în alte limbi sau proroceau? Câţi creştini prin care Dumnezeu a vindecat bolile semenilor lor au plătit cu viaţa folosirea darului vindecării? Numai Dumnezeu cunoaşte aceste lucruri.
Doctrina lui Augustin şi-a găsit o formă de manifestare practică printr-o asemenea atitudine faţă de darurile spirituale, şi ea a avut o mare influenţă în catolicismul european. Biserica Ortodoxă n-a îmbrăţişat niciodată oficial o asemenea poziţie. Iată ce scrie teologul Atanasius Emmert: „Darurile duhovniceşti din 1 Corinteni 12, cu excepţia poate a glosolaliei (vorbirea în limbi), au fost considerate normative pentru aproape toţi ortodocşii…” Biserica Ortodoxă a încurajat mereu introspecţia mistică a individului.
Reforma a revitalizat doctrina dispariţei darurilor duhovniceşri prin Luther şi apoi prin Calvin, cel care a formulat-o pentru creştinismul reformat. Reacţia Bisericii catolice la Reformă a fost aşa numită „Contra-reformă” a cărui apologet principal a fost cardinalul Bellarmine (1542-1621), teologul Vaticanului în disputa cu Luther şi Calvin. El a spus: „Dacă ei (reformatorii) învaţă adevărul, atunci unde sunt minunile?” Cu alte cuvinte, Bellarmine vedea în prezenţa darurile de putere ale Duhului Sfânt confirmarea divină a autenticităţii Bisericii catolice. Biserica sa i se părea că deţine adevărul, tocmai pentru că minunile confirmau acest adevăr. Răspunsul lui Luther şi apoi al lui Calvin a fost o reînviere a doctrinei enunţate de Augustin. Ei spuneau, „argumentul catolic despre autenticitatea bisericii prin minuni, nu este valabil deoarece minunile nu mai există, ele fiind date Bisericii atâta timp cât ea era slabă şi începătoare, iar după moarea ultimului apostol ele n-au mai fost necesare”. Calvin a scris: „Darul vindecării, ca şi restul minunilor, pe care Domnul le-a lăsat pentru o vreme, au dispărut pentru ca să facă predicarea Evangheliei o mai mare minune pentru totdeauna”.
Din cuvintele lui Calvin se poate deduce uşor accentul deosebit pe care reformatorii l-au pus pe Sfânta Scriptură. În concepţia lor, ea trebuia să înlocuiască chiar şi darurile Duhului Sfânt, mai bine zis, anumite daruri, deoarece ei au rămas cu un respect deosebit pentru celelalte.
Teologul prezbiterian Charles Hodge (1797-1878), ale cărui lucrări teologice de peste 2250 de pagini au dominat gândirea teologică a vestului de peste 100 de ani, a consacrat darurilor Duhului Sfânt doar 12 pagini. Printre altele el spune: „În epoca apostolică au fost o plenitudine de manifestări spirituale şi dovezi ale puterii de care era nevoie pentru organizarea şi răspândirea Bisericii, de care acum nu mai este nevoie. Nu mai avem proroci, nici făcători de minuni, nici darul vorbirii în alte limbi”.
La începutul trezirii spirituale din anii 60′, teologia protestantă nu mai conţinea nimic miraculos în ea. Darurile Duhului Sfânt nu numai că au fost reduse la un pachet convenabil, dar erau redefinite. De exemplu darul prorociei era definit ca darul predicării Evangheliei, cel al cunoaşterii era darul dobândirii cunoştinţelor intelectuale, iar cel al înţelepciunii ca fiind inteligenţa umană.
Înainte de a încheia acest subcapitol trebuie să spunem că după părerea persoanlă, reformatorii au scos doar acele daruri din listele Noului Testament care puneau în umbră capacităţile intelectuale ale omului. De îndată ce un dar duhovnicesc se putea uşor confunda cu capacităţile sau meritele umane el nu prezenta nici un pericol pentru firea pământească şi putea rămâne în listă. Se poate remarca cu destulă uşurinţă că sunt negate acele daruri în care elementul divin este mai vizibil, pe care firea pământească nu şi-l poate asuma fără riscuri. Biserica creştină a ajuns astfel la cea mai mare tragedie a existenţei sale, aşa cum se exprima A. W. Tozer, eliminând divinul din activitatea ei, iar ceea ce este muritor dominându-i întreaga structură. „Biserica Creştină nu se poate ridica la statura ei adevărată în împlinirea scopului lui Dumnezeu atât timp cât membrii ei neglijează adevăratele daruri ale harului şi Duhului lui Dumnezeu. Mare parte din activitatea religioasă pe care o vedem în bisericile noastre nu este lucrarea eternă a Spiritului etern, ci lucrarea muritoare a minţii omului muritor” (Tragedy in the Church: The Missing Gifts de A. W. Tozer, Christian Publications, 1990, p. 25).
Respingând o parte a darurilor Duhului Sfânt, Reforma nu se poate să nu fi întristat pe dătătorul lor. În acest context, nu e de mirare că Reforma a adus diviziunea, erezia şi poate cea mai mare dintre toate ereziile, liberalismul teologic. O mişcare care respinge participarea Duhului Sfânt în Biserică şi care preamăreşte capacitatea minţii umane, nu poate duce decât la tragedia de care amintea A. W. Tozer.