Ingratitudinea, o tendinţă a naturii omeneşti

Un sentiment adânc şi autentic de recunoştinţă este atât de străin rutinei noastre zilnice, cât este de străin porcului care râmă neobosit în jurul curţii. Avem cam acelaşi sentiment al aprecierii pentru pâinea de pe masa noastră pe cât are râmătorul faţă de merele căzute pe jos. Ca şi boul la iesle, sau măgarul în faţa braţului de fân, luăm totul fără un sentiment de uimire, apreciere şi recunoştionţă; fără să ne întrebăm de cauza din spatele lucrurilor. Nu cunoaştem aprecierea faţă de faptul că Dumnezeu nu numai că a creat constelaţiile infinitelor spaţii cosmice şi ştie pe nume orice stea, dar este acelaşi Dumnezeu care dă corbilor de mâncare la vremea potrivită şi priveşte cu milă la fiecare vrabie când cade. Nu ştim nimic de recunoştinţa că noi, ca şi toate creaturile înaripate ale cerului şi patrupedele pământului, suntem concepuţi şi creaţi de inteligenţa Sa infinită, născuţi din dragostea Sa nemărginită, purtând încrustat în noi chipul Său.
Gratitudinea pe care mulţi bărbaţi o au pentru soţiile lor, este ca un costum de bal; o poartă doar la ocazii festive. A fost o vreme când ea era pentru el bunătatea şi frumuseţea întruchipată. Era un mister profund în jurul personalităţii ei, ca aureola ce îmbracă crestele munţilor în paşnice apusuri. Dragostea ei a adus la lumină tot ce era bun şi pur în adâncul fiinţei lui. Orice lucru frumos pe care-l vedeau ochii lui, şi orice sunet plăcut pe care-l auzeau urechile, toate îi aminteau de ea. Orice respiraţia era o rugăciune de mulţumire faţă de Dumnezeul care a creat o asemenea fiinţă neasemuită şi care, i-o dăruise lui. Era doar recunoştinţă şi gratitudine în acele zile ale fericirii dintâi. Apoi a venit obişnuitul. Azi, ea şi-a luat locul între frigider, aragaz, televizor şi cealaltă mobilă din casă.
Pentru o mulţime de soţii, bărbatul onest, care munceşte din greu; bărbatul ponderat, aşezat, care se întoarce acasă în fiecare seară, nu e preţuit mai mult decât cărbunii pe care camionagiul îi lopătează în subsolul casei. Ai nevoie de cărbuni şi ai nevoie de un bărbat la casă. Îi ai pe amândoi. Amândoi nu sunt decât o rutină, pentru care nu nutreşti nici o recunoştinţă specială.
Ar trebui să le vizitaţi pe surorile voastre şi să vedeţi lacrimile fierbinţi cum le brăzdează obrajii atunci când povestesc cum bărbaţii lor, nişte beţivi ordinari, le bat pe ele şi pe copiii lor. Veţi găsi o mulţime de asemenea femei. Veţi întâlni o mulţime bântuite de spaima că ginerele lor va veni din nou beat acasă şi o va bate pe fata lor.