Desigur că mulţi copii nu au recunoştinţă faţă de părinţii lor. Ingratitidine filială. Este una din marile teme din drama umană.
Cu mulţi ani în urmă, într-o noapte foarte târziu, stăteam la biroul meu într-o stare de reverie. După un timp, am întins mâna spre masă şi am luat un plic mare, galben şi uzat de vreme, cu fotografii vechi. Am început să umblu prin ele aşa cum o mamă mâgâie panglicuţele şi rochiţele pe care fetiţa ei căsătorită acum, le purtase cândva. M-am oprit la o fotografie a tatălui meu. Îşi spăla mâinile lăsând să curgă apa din găleata de lemn a unei fântâni cu cumpănă din marginea satului meu. Privind imaginea omului care m-a adus pe lume, m-au năpădit parcă deodată toate amintirile. Nu i-am fost neascultător. Nu m-am revoltat niciodată pe faţă împotriva sa. Nu i-am cauzat greutăţi mari. Dar mi-am dat seama că l-am luat ca pe o rutină. Ca un lucru obişnuit. Este tatăl meu. Eu sunt fiul lui. Ce poate fi atât de extraordinar în aceasta? Nu este natural? Este un fapt obişnuit, nu-i aşa? Cine poate fi recunoscător pentru fapte obişnuite?
Privirea sa din fotografie mi-a străpuns inima. Omul care era cauza primordială a existenţei mele în lume nu era decât obişnuitul, banalul cotidian asupra căruia nu străruie nici o întrebare, nici o uimire, nici un mister. Nici un motiv de recunoştinţă.
Într-o lume în care suntem înconjuraţi de mistere, drama noastră se consumă într-un peisaj banal. Luăm decorul mistic ca pe-un carton în spatele căuia nu se ascunde nimic. Jucăm eterna dramă obişnuiţi şi mulţumiţi cu miracolul fără să-i pătrundem frumuseţea.
Satana nu ne-a furat răspunsurile ci întrebările.
paşi spre lumină 
Citind articolul ,copilasii mei au zis ,a e tatuca asa spun ei la bunicul ,eu am zis nu seamana cu tatuca ci cu altcineva ,sotia zice nuu, seamana cu altcineva……ma intreb sa fie o figura de tata comun? sau toti tatii sa fie la fel ?iar recunostinta noastra comuna!Se pare ca totusi privind o poza amintirile ne lovesc si multumiriile ne dau ghes vrem nu vrem!!!!!!
Postarea mea, soră Fibi, poartă titlul: „Ingratitudinea”. Am încercat să ilustrez ingratitudinea noastră prin ingorarea binecuvântărilor Domnului, pe care le lăsăm pradă banalului şi obişnuitului, aşa cum o facem cu proprii părinţi. Azi, de ziua recunoştinţei am o altă postare care vorbeşte despre gratitudine. Oricum, n-am pretenţia să fi reuşit să conving cu subiectele mele. Voi găsi mereu oameni nemulţumiţi de orice. Ca să nu cad şi eu în ingratitudine: Vă mulţumesc pentru sfatul dat!
Dupa parerea mea acest articol este foarte bun pentru Father’s Day.
De Thanksgiving Day dam multumiri in primul rand Tatalui ceresc.
Mi s-ar fi parut mai potrivit daca scriati deasupra si dedesuptul artico-
lui: Multumesc Tatalui ceresc – pe langa toate binecuvantarile Lui –
in mod deosebit si pentru tatal meu si mama mea care m-a nascut
in dureri ca sa pretuiesc si durerea Fiului si Tatatui ceresc, care M-a
nascut din nou.”
Be happy on Thanksgiving Day – November 25 – and always
to our God, the source of happiness, give thanks, He deserves!!!
Ramanem datori cu multe multumiri toata viata -zilnic-
lui Dumnezeu.
Your sister in the Lord,
Fibi, from L.A.