Lupta cu somnul

Aşteptăm o trezire în lunga noastră luptă cu somnul. Pânzele lui subţiri ne înfăşoară atât de lesne. Dormim nepăsători în timp ce Christos agonizează încă în grădina Ghetismani. Ispitele vieţii ne-au atârnat greu păcatul în priviri. Sub poverile prihanelor noastre tragem a somn. Lacrimile Lui, ca picurii mari de sânge, ni se preling pe trupul scăldat în sudorile nopţii. Nu ne mai sperie făcliile cohortei lui Iuda, şi nu ne mai dezmeticesc strigătele lor ameninţătoare. Dormim în timp ce umbra crucii se lungeşte pe pământ odată cu asfinţitul acestui secol. Dormim. Cine şi cum o să ne mai trezească oare?

Am adormit în culcuşul cald al unor doctrine din ce în ce mai confortabile. Siguranţa mântuirii ne este eternă. Nu vom merge la judecată ci vom trece din moarte la viaţă. Mântuirea este prin har şi faptele noastre nu mai contează. Vom traversa urgiile sfârşitului nepăsători de ele, zburând deasupra lor ca nişte porumbei spre porumbarul lor. Răpirea va veni de altfel înaintea necazului celui mare, şi înaintea mileniului. Pecetea Duhului ne va asigura intrarea în posesia întregii moşteniri după ce acum ne-am bucurat de arvuna Sa. Isus ne vindecă toate bolile şi ne umple toate portofelele. Pe băncile noastre tapiţate-n pluş, sforăim în aerul condiţionat al sanctuarului. Predicatorii ne vorbesc monoton şi neconvingător pentru a spori şi mai mult somnul ce ne înfăşoară ca o miere neagră în care ne cufundăm tot mai mult. De vre-un apel patetic încearcă să ne deranjeze tihna, avem sute de antidoturi gata pregătite să ne liniştească o posibilă iritare a conştiinţei.
Încet, încet ne transformăm într-o masă amorfă şi inertă, într-o rocă sedimentară. Zăcem. nemişcaţi. Un uriaş adormit.
Aşteptăm o trezire din somn.
Oare ce ne va zmulge confortului, şi tihnei nostre doctrinare? O nouă doctrină? O criză? O suferinţă? O persecuţie? Nu ştiu. Probabil că toate la un loc, sau poate cu totul altceva. Numai Dumnezeu ştie. Noi însă avem nevoie de trezire.
Poate că focul altarului se va aprinde din nou când mucul care fumegă din mine se va reaprinde din nou. Mă voi lumina de bucurie când voi căuta Faţa lui Dumnezeu, după ani şi ani când am privid ca robul doar la mâna stăpânului meu. „Caută Faţa Mea! zice Domnul. Şi Faţa Ta o caut” (Ps. 27:8). Materialişti nu prin filozofie ci prin vocaţia palpabilului, am fost mai interesaţi de binecuvântările Domnului decât de Domnul binecuvântărilor. Învăţători falşi ne-au chemat la masa Lui de dragul bunurilor de pe ea şi nu de iubirea Celui ce stă la în capul ei. Ne-au vorbit atât de mult de minunile Domnului că ele au umbrit pe Domnul minunilor. Încrezători în ele am căutat prosperitate şi sănătate atunci cânt părtăşia cu El ne-ar fi fost îndeajuns. „Arată-ne pe Tatăl, şi ne este îndeajuns” spunea apostolul. Când Pavel şi-a dorit alungarea ţepuşului, a primit răspusul suficienţei harului divin. Dar nouă harul nu ne-a fost îndeajuns. Am vrut dolari pe deasupra. Am vrut maşini şi case, sănătate şi diplome, nume mare şi popularitate, am vrut PTL. (În româneşte vine de la Preţul Totalei Lepădări).

Rugăciunile noastre au devenit expresia egoismului nostru, şi rar am păcătuit mai mult înaintea lui Dumnezeu ca rugându-ne astfel. Timpul sacru s-a transformat în vreme de cerşit. Dacă în urma unei rugăciuni supărătoare am apucat ceva de la Dumnezeu am înconjurat ţara lăudându-ne cu realizarea noastră. Ne-am dat jos cămaşa să  arătăm mulţimilor rănile vindecate de El, sau am fluturat victorioşi, cu bucurie puerilă darul pe care am reuşit să I-l smulgem. Unde este oare marele poet care spunea că pătruns în uriaşa catedrală celestă nu s-ar atinge de sfintele odoare, nu s-ar pângări cu aurul greu al potirelor sacre, cu toate că este sărac şi flămând, ci va fura doar dragostea Domnului. Când vom înseta oare după El ca un cerb al pădurii? Când vom alerga la El ca odraslele la sânul mamei? Când vom fi oare satisfăcuţi de El şi nu de jucăriile ce ni le oferă uneori atât de generos?
Cum ne-am simţi să constatăm că proprii noştri copii ne caută doar atunci când au nevoie de banii noştri?
Bisericile noastre se formează din cu totul alte motive decât cel singurul şi adevărat. Biserica lui Christos, Trupul Lui, nu poate fi decât adunarea la olaltă a celor care-L iubesc pe El, Domnul şi Mântuitorul lor. Numai dragostea pentru El ne poate forma o biserică. Ne adunăm la olaltă pentru că urâm pe cineva. Chiar pe diavolul să-l urâm (ceea ce nu este rău), ura aceasta nu va face niciodată din nou o biserică. Ne va transforma în armată sau bandă de terorişti, dar nu în Trupul slăvit al Domnului nostru Isus Christos. Nu ne vom transforma în biserică dorind ca prin adunarea noastră împreună să fugim de mânia viitoare. Acest fapt ne va grupa într-o turmă subterană bântuită de tenebre. Nu ne putem aduna pentru că credem pur şi simplu aceleaşi doctrine. Vom ajunge eventual penticostali, baptişti, ortodocşi, catolici, protestanţi sau o altă confesiune din miile care există azi în lume. „Pocăit n-oi fi eu frate, dar baptist sunt!” se lăuda cineva.
Naufragind pe o insulă pustie un penticostal român (în loc de penticostal puteţi pune liniştit numele confesiunii dumneavoastră), a fost descoperit după mai mulţi ani de o navă salvatoare. Spre uimirea salvatorilor românul penticostal construise pe insulă două biserici. Întrebat fiind de ce a construit-o pe a doua, deoarece una li se părea tuturor logic s-o fi construit, românul a răspuns fără ezitare:
– Aceea este biserica la care nu merg niciodată!
Biserica noastră plămădită din astfel de motivaţii ne va conferi tihna şi protecţia unui somn spiritual fără grijuri. Şi trezirea va întârzia să aibă loc.
Se pare că tot mai mult creştinismul contemporan reuşeşte să aibă alt centru decât Christos Însuşi. Am devenit preocupţi de problematica socială a lumii contemporane, de ideile noilor curente teologice, de interpretările escatologice, mai  mult decât de cunoaşterea lui Christos. Uneori ne pare dificil să vedem în  premilenistul-pretribulaţionist-calvinisto-supralapsarian, un pur şi simplu frate în credinţă. Ni se par afinităţile doctrinare mult prea importante. Mai importante chiar decât Christos Însuşi.