Te aşteaptă răbdător trecutul…

Cu aceiaşi oameni şi metode vom obţine aceleaşi rezultate.
Se pare că mişcarea penticostală din România este fericită cu situaţia existentă, cu relizările de până acum şi va merge la alegerile de la Bistriţa să aleagă aceeaşi oameni. Nu am la modul personal nici o obiecţiune faţă de nici unul din candidaţii stabiliţi la Braşov. Îi respect ca pastori şi creştini, fraţi ai mei în Christos. Nu am nici o vendetă în vizor. Nu mi-au făcut nedreptăţi personale nici unul din ei. M-au primit bine şi i-am primit bine în biserica pe care o păstoresc. Mă îngrijorează însă câteva lucruri în mişcarea penticostală contemporană, care cer de urgenţă schimbări majore. Schimbările le fac oamenii care recunosc nevoia lor şi care nu se mulţumesc cu status quo. Am să enumăr câteva dintre problemele majore ale CP pe care le văd de la distanţă, din perspectiva unui om care iubeşte mişcarea penticostală din România şi care îi vrea doar binele.

1. Votul de la Braşov care a invalidat cererea multor pastori penticostali de a ne rezolva trecutul, vorbeşte clar că numărul informatorilor, colaboratorilor şi simpatizanţilor acestora, din Cultul Penticostal (CP) este îngrijorător de mare. Cu atât mai mult se cere epurarea lor din rândul pastorilor români, epurare prin demisie sau reabilitare. Atitudinea conducerii actuale a CP dovedeşte lipsa voinţei de a ne rezolva trecutul. Actualii lideri ai CP investesc cele mai mari eforturi în ascunderea acestui trecut, în păstrarea uni istorii false, decât în rezolvarea biblică a păcatelor trecutului. Nu putem înainta în lucarea lui Dumnezeu cu oameni compromişi care nu se pocăiesc şi care nu sunt nici măcar ajutaţi s-o facă.

2. Continuă de ani de zile o lipsă totală a unei viziuni pentru lucarea lui Dumnezeu din ţară. Nu se lansează nici un program, un plan de lucru pe termen mai lung, nu se anticipează nici un scop în creşterea numerică a credincioşilor şi a bisericilor. Nu există nici un plan de evanghelizare a ţării şi de plantare de biserici în zonele fără o prezenţă penticostală. Nu se lansează nici o viziune pentru misiunea mondială, pentru tineretul ţării, pentru educaţie, pentru programe sociale.

3. Biserica locală, care ar trebui să fie autonomă, autoritatea supremă în viaţa credincioşilor, este încă o subdivizie într-o structură autoritară care paralizează creşterea şi procesele decizionale. Nu ne putem debarasa de un sistem centralizat care îşi arogă în timp puteri tot mai mari asupra bisericii locale. Bisericile locale devin dependente de structură, în loc ca structura să fie dependentă de bisericile locale.

4. De la înfiinţarea sa, CP are aceeaşi organigramă (cu excepţia măririi numărului de comunităţi reginonale). Modelul de conducere a CP este aidoma celui al partidului comunist, nu doar în denumirile slujbelor ci în proceduri şi atitudini. Din această cauză CP este preocupat doar de administrarea lucrării lui Dumnezeu în loc să faciliteze lucrarea asigurând şi finanţând departamente funcţionale, de la lucarea cu copiii, tineret, evanghelizare, educaţie, misiunea mondială, editură, mass-media, ajutoare sociale, etc… La fiecare alegere se aleg şefi de departamente inexistente, funcţii pe hârtie destinate să gâdile orgolii şi să astupe guri, formaţiuni care nu produc nimic. Din colaborarea cu denominaţiile penticostale internaţionale CP n-a vrut să înveţe nimic din modul lor de organizare şi opraţii.

5. CP. se conduce de ani de zile prin delegaţie, de la distanţă, de către personal care locuieşte în alte oraşe, şi care participă part-time, sau doar prin telefon, la conducerea cultului. În acelaşi timp cumulul de funcţiuni, preşedinte şi pastor, secretar general şi pastor, etc, îi face pe cei desemnaţi să fie suprasolicitaţi urmând, cum e şi firesc, să aibă scuze foarte rezonabile pentru mediocritatea slujirii lor.

6. Amestecul tot mai agresiv al liderilor CP în jocul partidelor politice din ţară, predispune compromiterea prestigiului mişcării în faţa ţării. Loialităţile politice diverse ale liderilor penticostali de la nivele înalte ale structurii, face ca membrii comunităţilor conduse de aceştia să fie folosite în scopurile partidelor respective. Schimbările de loialităţi aduce blamă şi tensiune în rândul credincioşilor, care anul trecut erau îndemnaţi să voteze cu partidul X, iar la următoarele alegeri cu partidul Y. Adeseori aceste loialităţi sunt plătite cu sume mari de bani din conturile partidelor politice, ceea ce face să crească suspiciunile unor afaceri corupte.

7. Acceptarea de către CP ca o mare parte a salariilor pastorilor şi angajaţilor CP să fie subvenţionate de guvern, îi transformă pe aceştia în robii structurii politice conducătoare. Legi şi ordonaţe de guvern care sunt în conflict cu etica credinţei noastre nu mai pot fi combătute public de către CP din simpla regulă arhicunoscută: „Nu ridica mâna împotriva şefului să nu-ţi cadă pâinea de sub braţ”.

Sunt sigur că lista poate continua cu alte lucruri grave care cer o reformă a CP. Din păcate, lucrurile acestea sunt spuse de multă vreme şi de alţii, dar ele sunt ca o toacă la urechea surdului. Nu mă aştept ca ele să fie auzite acum, în febra alegerilor de liderii CP. Mă gândesc că ele ar putea fi auzite de alegătorii care se vor înghesui vineri la Bistriţa în jurul urnelor. Ei ar putea decide vineri să aleagă o reformă a CP în loc să aleagă aceiaşi oameni care vor face tot aceleaşi lucruri ca până acum. Alegătorii, pastorii penticostali din România, pot spune la Bistriţa: „Să ne oprim fraţilor şi să căutăm faţa Domnului. Suntem într-un moment istoric al mişcării noastre, într-o criză majoră şi trebuie să auzim de la Domnul încotro va merge de azi înainte lucrarea penticostală din România!” Dacă n-o vor face acum, cu aceiaşi oameni şi metode vor obţine aceleaşi rezultate.

Îşi mai alege Domnul omul după inima Sa?

Când Dumnezeu nu ne mai vorbeşte, vorbim noi. Rugăciunea devine monolog. Cântarea recital.
Când limbile de foc nu se mai coboară de sus, ne înflăcărăm noi limbile unii împotriva altora.
Când profeţii au cornul gol de untdelemn, facem alegerile noi. Vrem să fim ca lumea din jur. Saul este întotdeauna la îndemână şi e mai mare cu un cap ca toţi ceilalţi. În supunem la vot. Îl alegem şi apoi mergem la Dumnezeu cu el cerându-I să lucreze cu omul nostru.  Cum s-ar descurca Domnul fără aparatul nostru electoral? Fără statut? Noroc cu noi că le avem pe toate prevăzute cu grijă din timp. Maşina funcţionează bine unsă cu experienţele trecute. Candidatul nostru devine prin alegerea noastră „unsul Domnului”. Cum se facea acest lucru? Mister. Dar este unsul Domnului de care nu e bine să te atingi. Apoi unsul Domnului, face regulamentul următoarei alegeri ca el să poată trece din nou cât mai uşor prin meandrele maşinăriei de vot. Devine din nou candidat, apoi alesul poporului şi aşa peste noapte, din nou unsul Domnului. Simplificat, lucrurile par să fie astfel: noi, poporul, alegem, prin reprezentanţii noştri, pe candidaţii noştri, pe care-i votăm şi mergem apoi cu ei la Domnul şi Îl punem asupra faptului împlinit: „Aceştia sunt oamenii cu care va trebui să lucrezi până la următoarele alegeri. Dacă nu-Ţi sunt pe plac, aşteaptă până la următoarele alegeri, poate vei avea noroc.”

Nu ne mai interesează părerea Domnului. De fapt, nici nu ne mai trece prin minte să-L mai întrebăm. Este ca la însurătoare. „Facă-se voia Ta, dar Mărie să fie a mea”. Iar noi păstorii cooperăm din toată inima cu decizia lui Ion şi Mărie. Îi întrebăm dacă de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni se iau. Ei zic da şi noi mai adăugăm o altă întrebare, dacă până la moarte… Ei iar zic da şi gata. Cerem binecuvântarea Domnului peste alegerea lor. Nu-L întrebăm pe Domnul nici noi nici ei. Se pare că Domnul este condamnat să binecuvinteze alegerile noastre. N-are de ales.

Noi penticostalii nu suntem cesaţionişti în teologie. Numai în practică. Credem că darurile Duhului Sfânt n-au dispărut odată cu moartea apostolilor. În practica bisericiească însă ne purtăm ca şi cum ele au murit odată cu apostolii. Nu-L mai întrebăm pe Domnul. Credem că El vorbeşte şi azi, dar nu nouă. Sau ne temem că nu vorbeşte pe placul nostru.  Ce ne facem dacă El ar vrea episcop şi nu preşedinte? Ce am zice dacă El are alt candidat decât noi?

Un misionar care lucra în America de sud a primit vizita unor copii catolici care adunau bani pentru Duhul Sfânt. Contrariat de o astfel de solicitare, a cerut lămuriri. „Cum nu ştiţi? Duhul Sfânt este o pasăre. Padre al nostru a spus că numai biserica noastră n-ar Duhul Sfânt, aşa că adunăm bani să cumpărăm şi noi pasărea aceea”. Mă tem că Duhul Sfânt va deveni un simbol al unei mari absenţe din biserica penticostală. O pasăre pe firma noastră. El nu stă în colivia şi custodia unei biserici care n-are nevoie de El. Când oare am avea mai mare nevoie de sfatul şi lumina Lui, dacă nu la alegeri?

Beth Moore – The Hair Brush

JOSH GROBAN AND CHARLOTTE CHURCH „THE PRAYER”

Zâmbetul de sâmbătă

Sâmbătă 30 Octombrie 2010, un cor cu 650 de cântăreţi de operă au cântat HALLELUJAH  într-un MALL  – la MACY’S,  în oraşul Philadelphia

De ce au moldovenii episcop?

De ce-o fi având moldovenii episcop? Penticostalii, nu ortodocşii. Curios, nu?
De ce nu le-a plăcut numele acesta atât de frumos: Preşedinte? Şi modern. În engleză se zice: „prezident”. Pentru că el prezidează, e în prezidiu. În frunte. La masa centrală. În atenţia tuturor. Yes Mr. President! Pe masa lui se opresc toate. Ultima semnătură vine tot de acolo.

Când l-au împuşcat americanii pe unul de-al lor, preşedintele colectivului din sat a oftat gânditor: „Asta e soarta noastră a preşedinţilor!” Măi, să fie oare? Dacă unii o sfărşesc împuşcaţi, atunci de ce se numesc toţi aşa? Cel de la bancă, de la corporaţie, de la fundaţie, de la cult, de la Cotroceni, de la Casa Albă.

Cu douăzeci de ani în urmă era „tovarăşul preşedinte”. Acum este „domnul preşedinte”. Iar la noi, la penticostali a rămas neschimbat. La fel cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, ca şi azi: „Fratele Preşedinte”. Dar tot preşedinte este. Tot la fel, indiferent de cum şi-au schimbat ceilalţi preşedinţi particula din faţă.

Ce s-a întâmplat cu moldovenii? Săracii de ei nu mai au preşedinte. Auzi, tu? Au episcop! Ca ortodocşii. Rău au mai ajuns! De ce? Pentru că „episcop” înseamnă a supraveghea – a avea grijă de turmă. Înseamnă muncă, sacrificiu, răspundere. Apoi numele este arhaic. Şi ce dacă este din Biblie? Doar şi noi am avut „supravegheator”, care ne supraveghea, sau priveghea asupra noastră să nu facem nici o mişcare nepotrivită cu „indicaţiili preţioase”. Nu le-a plăcut numele pentru că oamenii le spuneau „privighetori” – pentru că ciripeau. Mai ales noaptea cînd nu-i vedea nimeni. Aşa că au devenit şi ei preşedinţi. Ce i-o fi apucat pe moldoveni? De ce n-au preşedinte? De ce au episcop?

Poate pentru că moldovenii sunt mai curajoşi, mai radicali. Poate că ei au vrut s-o rupă de tot cu trecutul lor. S-au inspirat din Biblie la alegerea funcţiilor din cultul lor şi au abandonat odată pentru totdeauna denumirile împumutate de la partidul comunist.
Ce ar fi să învăţăm de la moldoveni? Aici au avut o idee bună. Cred că ei au înţeles că dacă vrei să scapi de trecut, schimbi tot ce-ţi mai aduce aminte de el. Dacă vrei o convertire adevărată, îţi schimbi obiceiurile şi numele. Poate de aceea Domnul Isus a dat alte nume unora dintre ucenicii Săi.

Indiscutabil, dacă am vrea să scăpăm de moştenirea comunistă a cultului penticostal, ar trebui să scăpăm nu numai de informatori şi colaboratori, dar şi de structura de conducere şi nomenclatorul de funcţiuni pe care le avem încă intacte de la partidul comunist.
Mă aude oare cineva?

Dacă nu vreţi să învăţăm de la moldoveni, am putea studia ce fac alte neamuri ale pământului în acest domeniu. Am putea studia istoria Bisericii. Ce ar fi să lăsăm tradiţia şi să ne întoarcem la Biblie şi să ne numim slujitorii cu numele pe care le-a ales Dumnezeu pentru ei?
Am putea schimba oare preşedintele? Cu un episcop?

Amintiri despre viitor…