Imediat după revoluţie am scris un mic eseu inspirat din evenimentele de la Timişoara. Dincolo de interpretările istoriei de atunci stau totuşi aceste luminoase exemple de pastori care au ştiut să fie inspiraţia şi liderii spirituali ai unei mulţimi care avea nevoie de Dumnezeu în clipele ei astrale. Azi, când adevărurile referitoare la pastorii români colaboratori cu Securitatea ies tot mai mult la lumină, m-am gândit că publicarea acestor rânduri aici ar putea produce contrastul necesar pentru a nu uita care este chemarea celor ce slujim la altare.

PASTORUL

Te iubesc omule de la Altar, oglindă a cerului şi slujitor al suferindului. Te iubesc pentru că ai ştiut Adevărul şi ţi-ai asumat rostirea Lui. În întunericul din ţară erau mulţi care credeau în lumină, dar atât de puţini gata s-o aprindă. Erau mulţi care credeau în adevăr, dar atât de puţini gata să sufere pentru El şi tu ai devenit torţa noastră, luminând din Oraşul Trandafirilor întreaga ţară. Te iubesc pentru curajul de a crede şi de a rosti adevărul, într-o vreme când el era exilat sau întemniţat în suflete pângărite de tăcere. Îţi mulţumesc că nu ai păcătuit şi tu prin tăcere.

Îţi mulţumesc pentru că Adevărul descoperit de tine, şi care te-a eliberat de tirania răului şi a fricii, era soluţia ţării şi n-ai pregetat să ni-l spui. Îţi mulţumesc pentru că la Altar nu ai reînviat fantomele trecutului, adormindu-ţi enoriaşii, ci ai smuls miezul istoriei întru înţelepciunea prezentului. Ai ştiut să faci din Altarul la care slujeai, locul în care Dumnezeu răspundea întrebărilor ţării aflate sub jug. Ai devenit vocea Lui şi vocea noastră. Ai trecut de partea Sa şi a celor obidiţi, acuzând tirania şi necredinţa tiranului. Ştiai că va fi necruţător, dar nu te mai temeai de moarte după ce veşnicia te adoptase.

Îti mulţumesc pentru reabilitarea înaltei slujbe pe care o aveai, slujbă atât de compromisă de cei ce au predicat apă dar au băut vin, de cei ce-i proslăveau pentru un salar de mizerie pe călăii neamului. Te-ai ridicat la înălţimea chemării înaintaşului lui Cristos şi ai demascat păcatul irodului şi al irodiadei sale, şi pentru că iubeai adevărul, au început oamenii să te iubească până la a se pune zid de apărare în jurul tău. Ţi-ai apărat turma cu hotărâre de jertfă, şi turma s-a pus între tine şi colţii lupilor. Te iubesc şi toate nădejdile mi-au înflorit, cugetând la fapta ta şi a turmei tale. Mă cutremuram ori de câte ori citeam cuvintele Scripturii: “Bate-vor păstorul şi oile se vor risipi”. Îmi citeam sentinţa şi mă resemnam la gândul rănii care se va lăsa ca o prăpastie într-o zi între mine şi cei pe care-i iubeam, cum s-a căscat nemiloasă la crucificarea Păstorului celui Bun, Isus Cristos. Dar minunea de la Timişoara mi-a reaprins făclia speranţei, mi-a refăcut coloana demnităţii de om al lui Dumnezeu, aflat între alţi oameni ai lui Dumnezeu, gata de jertfă şi apărat de jertfele lor.

Te iubesc pastore, care ai ascultat mai mult de Dumnezeu decât de mai marii tăi, mai mult de Stăpânul Atotputernic decât de stăpânii atotnemernici, căci ai preferat adevărul Lui împreună cu suferinţa Lui, refuzând arginţii lor murdari. Mi-ai cucerit inima şi mi-ai reînviat visul.

Îmi vei spune că n-ai vrut să fii erou şi că nu e nici o faptă de eroism în tot ce ai făcut. Te cred şi te iubesc cu atât mai mult. Dar nu e oare eroism să spui adevărul într-o ţară a minciunii? Nu e eroism să fii gata să mori pentru adevăr, într-o lume care minte pentru a trăi? Nu e oare eroism să stai la Altar, ca jertfă vie, într-o lume care jefuieşte altarele? Sau ce faptă poate fi mai eroică decât să te faci părtaş luminii cereşti într-o epocă de întuneric, să stai drept în mijlocul unei naţii care se târăşte la picioarele tiranilor? Şi cum ar fi învăţat ea să se ridice în capul oaselor dacă n-ar fi avut în tine modelul? Cum ar fi îngenunchiat ea în faţa lui Dumnezeu, după ce peste patruzeci de ani îngenunchiase în faţa unei utopii, dacă n-ar fi fost genunchii tăi plecaţi în mijlocirea pentru ţară? Cum ar fi rostit mulţimea “Există Dumnezeu! Există Dumnezeu!” dacă nu L-ar fi văzut în tine? Cum ar fi putut cânta: “El vine iar, El vine iar…!” dacă n-ar fi văzut lumina speranţei revenirii Lui pe faţa ta? Cum ar fi mers tinerii cu piepturile goale în bătaia gloanţelor dacă n-ar fi fost mâinile şi picioarele tale gata oricând să primească cuiul răstignirii?

Acum când lupii îmbrăcaţi în piei de oaie şi-au pierdut anonimatul, este vremea să fie auzită vocea ta peste ţară. Ridică-te acum, când toţi cei plătiţi de măcelarii ţării au fost deconspiraţi, şi răspândeşte lumina peste ţară, ca ea să nu se mai dăruie întunericului nicicând.

2 gânduri despre „Pastorul”

Ce mandru poaste sa fie fiul unui astfel de pastor al turmei lui Hristos !.
Si eu sant fiul unui pastor cunoscut de mii si mii de oameni ,din intreaga Romanie,in special de cei ce, s-au retras in subterana dizidentei.El reusea sa viziteze frati si biserici ,in special penticostale si baptiste,in lungul siu latul tarii ,avand permis special C .F. R. ,aranjat si platit de cei ce l-au angajat si un serviciu „de acoperire” cu ramificatii in toate zonele Romaniei .Tatal meu-Anei Valentin, un „neobosit lucrator” in oghorul lui Hristos ,cu talentat oratoricesc bine elevat, cu deosebita putere narativa si flexibilitate neobosita in exprimare ,neobosit in scrisori cu scriere marunta ,de detalii, in mii si mii de pagini. M-a vizitat ,in intreaga mea copilarie ,de patru ori. Prima data mi-l amintesc ,sosit in cancelaria scolii generale de patru ani,din Rosia Montana (locul nasterii mele) , unde, in pauza mare, tovarasa invatatoare Drumus Ergy ,mi l-a introdus. Eram in clasa a doua- primara. Era aspectuos, la costum si cravata ,imbracat cu un fulgarin de culoare foarte deschisa si pantofi de vara cu multe gaurele si rama groasa .Pantalonii lui erau bine calcati la dunga, largi si cu manseta groasa. Cand si-a scos fulgarinul ,l-a impaturat cu miscari elegante si cu gesturi largi si gratioase ; si-a scuturat imaginare scame de pe reverul sacoului in carouri vernil.Purta o cravata in dungi ,prinsa cu un ac in forma de sageata ,la mijlocul pieptului. S-a apropiat de mine si stiind ca este admirat de invatatoarele prezente, s-a aplecat si m-a imbratisat exagerat de strans (de impresie) .
– fiul meu drag, tu sti ca eu sant tatal tau ???!!! .
Am absorbit toate detaliile ,inclusiv mirosul de colonie cu care era imbalsamat dar nu am putut sa rostesc nici un cuvant. S-a intors ,a ridicat de pe podele ,de toarta ,o servieta maro si a asezat-o pe un birou.Apoi a desfacut cu meticulozitate cele doua curele paralele ale gentii si cu degete albe incadrate de unghii foarte curate ,a scos la iveala un penar de lemn ,ce l-a deschis si mi l-a aratat. Avea in el o socotitoare cu zece sarme ,pe care erau insirate bile de sticla colorata, albe si rosii ,crescendo in diagonala. In penar se aflau zece creioane colorate si o guma mare,jumatate alburie si jumatate caramizie.(stiu ca am pastrat-o cu grija,pana in clasa a patra, cand l-am vazut din nu ,sa-i spunca este aproape gata.) Ultima data ,timpul petrecut impreuna a fost in Hunedoara . Ne-am intalnit in parcul inverzit din fata catedralei ortodoxe (zona in care, mai tarziu, pastorul baptist Coldea,a primit aprobare sa-si zideasca biserica lui ). La cofetaria ‘Garofita”, tatal meu mi-a cumparat o inghetata mentolata si verzuie ,de fistic cu alune. Dupa ce am savurat-o ,m-a interebat daca mai doresc inca una. I-am aprobat oferta ,dand repede din cap. In timp ce inaintam cu lingurita in pasta verde si delicioasa ,el,privindu-ma cu un zambet in coltul gurii ,mi-a facut cea mai dulce propunere a intregii mele copilarii: ” baiete ! daca vrei ,poti sa mai mananci inca una ,ca doar eu platesc ! ” .