Autentic – sau fals? (3)

Căzuţi în mrejile Dalilei elitismului penticostal şi charismatic, ne-am trezit într-o zi după somnul dulce în poala ei, spunând ca Samson: “Voi face ca şi mai înainte…” neştiind că Domnul nu mai era cu noi. În loc să ne alarmăm de lipsa cercetării şi a prezenţei divine şi s-o căutăm cu smerenie şi pocăinţă, am găsit că e mai uşor s-o fabricăm.
Sunt conştient că cele ce le voi spune mai jos vor stârni reacţii deosebite din partea unora. Unii nu vor vrea să admită aceste adevăruri. Şi trebuie să recunosc că nu sunt uşor de digerat. Dacă boala pe care o expun nu există, cuvintele mele pot fi folositoare ca medicament preventiv. Dar dacă boala există cu adevărat, ea nu poate fi anulată prin simpla negare a realităţii. Ne vom lupta cu ea biruind-o sau ne vom lăsa devoraţi de ea ignorându-i simptomele.
Într-un fel este normal să facem ceea ce am mai făcut. Este firesc să ne aşteptăm să simţim din nou fiorul sfânt ce pătrundea din creştetul capului şi până la degetele picioarelor, atunci când ne ridicam să vorbin în numele lui Dumnezeu. Tremuram sub puterea prezenţei divine. Ceea ce nu mai este normal, este să tremurăm mimând prezenţa Sa între noi, atunci când El nu mai poate sta alături de păcatele noastre. Era normal să strigăm cuprinşi de bucuria ce ne inunda sufletele atunci când se cobora peste adunarea în sărbătoare a copiilor Săi. Dar nu mai este normal să strigăm fără El, voind prin teatralitatea vocii să-i facem pe alţii să creadă că încă puterea Sa este cu noi. Funiile filistenilor nu se rup la strigătul chimvalelor zăngănitoare.
Este normal să vorbim în alte limbi cum ne dă Duhul să vorbim, dar este fals să le folosim numai pentru a-i impresiona pe alţii cu spiritualitatea noastră, să le dovedim că Duhul este cu noi, atunci când ştim că am plecat singuri la război.
Există un singur cuvânt pentru toate acestea: falsul, contrafacerea, imitaţia. Minciuna.
Duhul Sfânt şi darurile Lui, nu vor veni în lucrarea noastră atunci când le prefaţăm cu imitaţii. Dimpotrivă.
Fraţii noştri americani au moştenit ideea că atunci când vine cercetarea Duhului Sfânt, trebuie să cadă la pământ. Pe spate. Cât eşti de lung. “Slain in the Spirit” (înjunghiat în duhul). La întrunirile lor, ei cad. Noi românii nu cădem, pentru că noi am moştenit ideea că atunci când vine cercetarea Duhului, tremurăm, ne zguduim din adâncul fiinţei noastre. Am văzut recent, cum un nepot al lui Eglon, mai mult rotund decât înalt, se aşeză pe covor, cu destulă greutate, caută din priviri ceva moale, pe care să-şi pună capul care refuza să se aşeze pe duşumea din pricina balansului pe care-l crea o anume protuberanţă dorsală aflată undeva la mijlocul distanţei dintre pălărie şi pantofi. Stătu aşa câteva momente “slain in the Spirit”, după care se ridică cu ajutorul unora care de obicei te ajuta să cazi şi nu să te ridici. Noi românii, prezenţi în sală,  formam un grup extrem de numeros, care se pare că era cu totul ocolit de experienţele de care se bucurau americanii. Prezenţa noastră acolo era dovada că cele ce se petreceau era mai mult o manifestare culturală decât una duhovnivească.
Simplul motiv că ştim că în Biserica lui Cristos trebuie să se manifeste darurile Duhului Sfânt, nu este suficient să ne acorde dreptul să le falsificăm atunci când nu le avem. Nu putem să acceptăm moneda falsă atunci când ne lipseşte cea autentică, numai pentru faptul că trebuie să avem ceva parale în buzunar. Nu mai putem continua să predicăm, doar doar se agită spiritele, bombardând urechile oamenilor cu decibelii dezlănţuiţi ai difuzoarelor şi cu lozinci sau apeluri la participări emoţionale din sală. Nu sunt împotriva entuziasmului din adunările noastre. Dimpotrivă. Condamn lipsa de inimă şi de participare. Ceea ce nu pot accepta este efortul disperat pe care-l fac unii predicatori ca să capete Amin! şi Aleluia! La predicile lor lipsite de sens şi de Duh. Exerciţiile de genul acesta, pe care în van unii le numesc “spirituale”, nu fac altceva decât o gălăgie seacă. Ce ar fi să predicăm astfel ca oamenii să spună de la sine Amin! şi Aleluia!, să se ridice în picioare sau să ridice mâinile sus?
Pentru că doctrina ce-o avem ne-a învăţat că atunci când Duhul Sfânt botează pe cineva, el trebuie să vorbească în alte limbi, ne-am trezit că atunci când nu obţinem rezultatele scontate, îi învăţăm pe oameni să repete după noi cuvintele ce li le şoptim la ureche. Curând cel aflat sub presiunea şi judecăţile tuturor (“cine ştie ce păcate ascunse are fratele?”), cedează ispitei de a fi şi el “botezat” şi cu aceasta să se termine chinul săptămânilor sau lunilor de stăruinţă, şi vorbeşte şi el câteva cuvinte pe care le-a învăţat de la mine. Astfel am ajuns că pe anumite arii geografice, mulţi să vorbească aceleaşi cuvinte în alte limbi. Pentru că nu putem falsifica Darul, falsificăm “semnul” prezenţei darului, imităm ambalajul în care “ştim” că vine darul Duhului Sfânt.
Nu pot aprecia, dar Dumnezeu o poate face, cât de mare este paguba acestor falsuri. Vedem doar rezultatele pe teren. Penticostali la fel de fireşti ca toţi ceilalţi “nepocăiţi”, certuri, dezbinări, ură, furt, avort, divort etc. Nu ne putem uita la daruri, pentru că Domnul ne-a învăţat să ne uităm la roade. Numai ele spun ceva adevărat despre noi.
Doresc să precizez că în ciuda acestor lucruri despre care am scris în acest subcapitol, lucrarea lui Dumnezeu continuă să fie autentică şi curată. Nu vreau în nici un caz să strecor cuiva ideea că revărsarea Duhului Sfânt din acest secol este numai un asemenea fals expus aici. O asemenea idee este atât de periculoasă prin neadevărul ei, cât şi prin calitatea ei hulitoare a Duhului Sfânt. O îmbrăţişează aceia care îngheţaţi în formele rigide ale confesiunii lor se tem că vinul cel nou le va sparge burdufurile uscate şi putrede. Nu mai putem crede că se poate trăii o viaţă creştină autentică şi să neglijezi, să respingi pe Duhul Sfânt şi darurile Lui.
Am expus cele de mai sus în speranţa că vom avea maturitatea să identificăm falsul, să-l respingem, şi să ne pocăim smerindu-ne din nou la picioarele Domnului.

8 gânduri despre „Autentic – sau fals? (3)

  1. Este un”mic act” din piesa -Marelui Actor Religios- in vederea stoarcerii” Lacrimilor de crocodil” dela …altii..

  2. Inca o chestie care am observat-o in special la noi la romani. Cind unii incep sa se roage , automat incep sa „plinga” ,( cu toate ca nu varsa nici o lacrima) si folosesc „Doamne ” tot la al treilea cuvint. Amuzant.

  3. Sunt de acord cu descrierea in care ne aflam.Da, noi cei care, am avut diferite experiente cu Dumnezeu,de multe ori ne trezim ca „fortam nota „ca sa lucreze din nou Isus.De fapt ne e dor tuturora sa lucreze El.Pentru ca am fost uneori nevegheatori,am permis pacatului sa ne acapareze,in diferite forme ,de cele mai multe ori inocente,zicem noi,dar au stins Duhul.Astfel in loc sa ne pocaim autentic,dandu-I voie Domnului sa lucreze la prezent,ne amagim ca si Samson.Ba mai mult s-au facut legi batute in cuie pe baza experientelor(traditiile sunt destul de impamantinite si in majoritatea adunarilor noastre neoprotestante).Dumnezeu sa lase un duh de pocainta peste noi ca sa- I dam voie sa lucreze cum stie EL.

  4. Fraţii noştri americani au moştenit ideea că atunci când vine cercetarea Duhului Sfânt, trebuie să cadă la pământ. Pe spate. Cât eşti de lung. “Slain in the Spirit” (înjunghiat în duhul). La întrunirile lor, ei cad.

    . Noi românii nu cădem, pentru că noi am moştenit ideea că atunci când vine cercetarea Duhului, tremurăm, ne zguduim din adâncul fiinţei noastre

    As vrea sa spun si eu ceva,ce eu am experimentat prin harul Domnului.Intr o zi ca si orice zi ,obisnuita cind nu aveam de lucru stateam acasa ,ocazie cu care si mai mult ma cufundam in citirea Bibliei.In dimineata cu pricina eram inca de pe la ora 7 jos in bucatarie si citeam la masa Biblia ,citeam cartea lui Ezechiel o studiam chiar scotind notite de acolo ,dintro data singur fiind in casa m am ridicat de la masa de unde citeam si am inceput sa ma rog in picioare fiind,ma rugam marturisindu-mi viata si ticalosenia mea inaintea Domnului ,apoi in timp ce ma rugam plangand mi a venit in gand ,ca nu merit sa stau in picioare in fata lui Dumnezeu,ca sunt prea curajos ca stau in picioare ,indata in timp ce eu continuam sa ma rog m am pus in genunchi,aveam atatea de spus mirelui meu drag,pe undeva chiar si citirea carti lui Ezechel ma cercetat ,ma regaseam in multe situati si eu descrise acolo.In timp ce ma rugam eu in genunchi si plangeam ca si un copil,realizam practic caci si asa in genunchi sunt prea curajos ca stau in fata lui DUMNEZEU,ca sunt prea sus ,nu merit nici chiar in genunchi sa stau,ca niciodata mi se intamplau toate astea ,m am lasat cu fata la pamant ,cu totul la pamant ,intins pe jos cu fata la pamant si plangeam ca un copil mic pe care il bati .Acolo stand asa intins pe podea cu fata in jos mi am terminat rugaciunea mea,acolo am cunoscut ca este locul meu ,nivelul la care pot sta sa ma rog,nu eram eu vrednic nici in genunchi si nici in picioare sa ma rog.Dupa ce am terminat de ma rugat asa acolo ,m am ridicat in picioare ca sa multumesc lui DUMNEZEU,pt ca ma cercetat si ca ma ascultat,in timp ce multumeam in picioare am inceput din gura mea sa iasa ca un izvor de vorbire in alte limbi ,era ca si o poezie care nu mai vroia sa se termine ,era o pace asa de mare launtrica ,parca pluteam,mai vroiam sa zic si cite un cuvint in romaneste dar nu puteam,pentru ca acest riu curgea fara incetare ,eu nu mai eram ,si nici nu mai voiam sa fiu ,am vrut sa fie doar el DUHUL SFANT,totul era alb in ochii mei,cu mintea mea judecam dar acel izvor nu l puteam opri .Cam dupa o ora m am oprit dar cu frica sa nu pierd acel izvor ,acea bucurie.Vreau sa va spun caci imediat dupa aceea in aceasi zi foarte des ma retrageam in camera mea sa fiu din nou impreuna cu Mirele ,sa vorbesc cu El ,sa las din nou acest izvor sa curga.Asa a durat luni de zile ,acasa ,la lucru ,in masina aveam aceasi bucurie ,astazi nu mai experemintez asa ceva si plang.Astazi as vrea din nou ,aceea cercetare ,acea pace acel sentiment ca aici in „vale „nu sunt singur,ca alaturi de mine este cerul intreg.Vreau sa mentionez ca si inainte de acest experiment al meu cu DUMNEZEU,aveam vorbirea in limbi aveam doar citeva cuvinte care apareau cu greu,dupa aceasta experienta parca vorbeam in alta limba ca si cum dintotdeauna ar fi fost limba mea,”lucrurile minunate ale lui DUMNEZEU”.Insa astazi Duhul Sfant imi da indemnuri in inima chiar si noaptea ,de multe ori adorm ascultand predici intregi ,nu de putine ori indemnuri sau mustrari ,am avut si am si acum multe bucuri in DUHUL SFANT ,dar ca si atunci nu.Azi in timp ce va scriu recunosc caci mie dor de aceea zi foarte mult.

  5. Foarte bine ati punctat si sesizat, fr. P. Lascau. Aceasta sectiune a realitatii ma duce cu gandul la faptul ca cel putin un dar este azi, inca functional, autentic. Acela cu deosebirile.

  6. Atata nevoie avem de slujitori care sa spuna adevarul din inima si privind doar fata lui Isus. Cum bine stiti in cer nu vom fi asezati pe culte. Domnul sa fie cu d-voastra si sa va intareasca.

  7. Ce bine si ce frumos suna adevarul spus din inima…el ne uneste, chiar si atunci cind sintem diferiti.

    Dar in cele esentiale trebuie sa raminem uniti…Ca El nu se schimba si Cuvintul Lui ramine in veci. De aia poate chiar si cele intimplate recent pot si vor lucra cu siguranta …”spre binele celor ce se incred in El”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s