Costache Ioanid (2)

Un loc de frunte în creaţia sa poetică, îl ocupă poeziile de inspiraţie folclorică. Spiritul mioritic se
metamorfozează în “Oaia cea pierdută”, care “pe-un hău fără vad/ pe-o gură de iad” se rătăceşte din turma celor o sută de oi ale Marelui Baci, care porneşte în căutarea ei. Lupul flămând, “îi sare în piept/ rânjind oţărât/ îl muscă de gât”.
În luptă cu fiara: Păstorul biruieşte. Oaia pierdută se preschimbă în Mireasa Mirelui şi poemul se
termină cu Nunta Mielului. Biserica lui Cristos, salvată din colţii diavolului prin suferinţele Mântuitorului, este Oaia cea pierdută, care devine Mireasa Bunului Păstor :
Nu va fi o zee
Zână marmoree
nici os de regină
din zare străină
Ce-ţi va fi menită
oaia cea fugită…
oaia rătăcită…
oaia cea pierdută,
una dintr-o sută,
cea mai vinovată
şi cea mai pătată
dar decât oricare,
prin dulce iertare
cea mai iubitoare!

Multe din poemele lui Ioanid sunt cântate azi de întreaga suflare creştină evanghelică. Cine nu cunoaşte
oare: “Cât de măreţ e Dumnezeu”; “Mai presus de orice”, “Nu sunt pe cale”, “În fiecare dimineaţă”, “Când zorii cheamă”, “Tu totdeauna, Doamne”, “Milioane”, “Dumnezeu e steagul meu”…

Răpus de suferinţi sufleteşti necunoscute, poate pricinuite de pierderea soţiei, sau depărtarea de copii și de țara sa, Costache Ioanid a trăit ultimii ani ai vieţii în destinul tragic al copacului prea bătrân strămutat în alte meleaguri, ca acelea ale Oregonului, SUA. A tânjit după dragostea dintâi, după sevele din care s-a hrănit.

Am îngenunchiat într-o zi la picioarele lui să-l aud. Ținea capul plecat puţin într-o parte, părea greu de
ridicat. Adunase în el poverile gândurilor prea uriaşe. Nu mi-a spus nimic decât mi-a zîmbit şi mi-a strâns nefiresc de tare mîinile, care parcă acum scriind despre el, mă dor mai tare ca atunci. Voiam să întind o mână şi să mângîi o durere din el, dar m-am retras îngrozit de rana uriasă în care era. Îi lipsea ceea ce nici un om nu-i putea da. Îşi sensibilizase sufletul până la acele transparenţe confundabile cu Nimicul din care Dumnezeu a creat lumea. Arsese pe altarul poeziei până când a rămas doar cenuşa ca o mărturie a jertfei. Pusese parcă tot elanul şi resursele vieţii în poemele sale şi acum rămânându-i aproape nimic, aştepta o chemare acasă la marea odihnă. Şi a venit în Ziua Recunoştinţei, în 24 noiembrie 1987, când asemeni puiului de lebădă, a plecat „spre ţara eternei primăveri”. 

Cunoscut de o ţară întreagă după versuri şi după nume şi totuşi un mare necunoscut pentru cei mai
mulţi, Costache Ioanid, n-a umblat, nu s-a afişat, n-a cules rodul muncii sale. L-a închinat din tinereţe împreună cu slava artei sale, Celui ce merită toată slava. De la El o primise şi Lui i-o înapoia.

De copii i-am învăţat versurile. Le-am recitat tot de atunci, uimiţi de bucuria de-a putea spune ceea ce
simţeam. Ne ştiuse gândul sufletului peste care s-a aplecat ca peste ghizdul unei fântâni cu ciutura călimării sale. Ne rostise ceea ce toţi ştiam, dar el o putuse spune. Cuvinte voit simple, verb comun şi liniştit, grai din graiul celor mulţi, bătaia inimii noastre, flacără din focul credinţei tuturor. Costache Ioanid, străfulgerare profetică, imn de izbândă, suavitate de petală, lacrimă de plop singuratic, doină de fluier de pe la noi, a fost psalmistul exilului ateu, cântăreţul cu harfa ce-a coborât Duhul în deznădejdea pustiului arid din noi, cei cărora ni se furase Dumnezeul.

Odată cu plecarea lui la cele veşnice, am pierdut o poartă spre sublim. S-a anulat un dialog posibil. A
încetat o jertfă a laudei. Vom avea un far în minus în lupta noastră cu noaptea. Vom fi mai puţini aici, lângă “Râurile Babilonului”.

Sunt sigur că în anii care vor veni, poezia sa va căpăta recunoaşterea cuvenită şi contribuţia sa la poezia românească îi va aşeza numele în panteonul marilor noştri poeţi. Ne facem datoria de-a omagia un talent; de-a evoca o viaţă şi mai ales de a-L slăvi pe AUTORUL acestui autor remarcabil, pe care L-a oglindit în întreaga sa creaţie, expresie a iubirii ce i-a purtat-o.
Singurul volum de poezii pe care l-a putut publica în timpul vieţii este „TAINE”, apărut în editura creştină Door of Hope (Uşa speranţei) din Statele Unite ale Americii, volum aflat acum la cea de a doua ediție!
Înfiinţată imediat după revoluţia din decembrie 89, Editura şi librăria creştină “Stephanus” din Bucureşti, şi-a propus ca prim proiect retipărirea primului volum de poezii a lui Costache Ioanid. Credem că este un meritat prinos adus celui ce a fost unul din cei mai mari poeţi creștini ai neamului nostru.

3 gânduri despre “Costache Ioanid (2)

  1. Magdalena

    Chiar dacă vântu-a vrut în zbor
    în turme să ne-mpartă,
    dar tot o cale, tot un dor
    si tot un Duh ne poartă.

    Chiar dacă azi pe orice plai
    sunt oi împrăstiate,
    dar tot un staul sus în Rai
    si un Păstor au toate.

    Chiar dacă n-am păstrat măcar
    un singur dulce nume,
    dar tot o jertfă, tot un har
    ne-a smuls pe toti din lume.

    Chiar dacă azi oftăm stingher
    că ne-a-mpărtit furtuna,
    dar tot vom fi odată-n cer.
    si-acolo vom fi una!

    Copila pe vremea aceea, invatasem pederost acesta poezie.
    Cenzura pastorului mi-a refuzat dorinta, de a o recita.
    „nu este buna”, a fost raspunsul. Nu intelegeam de ce…?
    Acum, cu anii multi pe umeri, inteleg mai mult…
    Pentru acele timpuri, nu era „buna” pentru urechea
    imputernicitului comunist- nelipsit dela slujba.
    Pentru aceste timpuri, cu siguranta ESTE BUNA!
    Nadejdea Adunarii Finale, complecta in Staulul Ceresc.
    Vino Doamne Isuse!

    1. Ianchis Ioan

      Pe vremea aceea pastorul din biserica unde m-am nascut eu, o biserica vie, plina de puterea Duhului Sfant, care in primul an de la infiintare a dus cu mare putere Evanghelia prin imprejurimi unde a infiintat alte 8 (opt) biserici, si asta intr-un an de la infiintare (in anul 1945), dupa aparitia si impunerea cultului asupra bisericilor penticostale din toata tara a adus in biserica in anul 1953 pe imputernicitul (ofiter de securitate) prezentandu-l drept „fratele de la raion”. „Fratele de la raion nu se pleca pe genunchi la rugaciune cand toata biserica se ruga, el scria la masa in acel timp. Dar surpriza pentru biserica nu a fost doar „fratele de la raion” ci predica pastorului. Mentionez ca pastorul nu era cel de la inceput care a fondat biserica. Acela impreuna cu fondatorii bisericii au fost dati afara din biserica de catre cult, pentruca nu au acceptat politica cultului de a scoate afara din Biserica lucrarea Duhului Sfant (cu practicarea darurilor spirituale in biserica) si au fost inlocuiti la conducerea bisericii cu oameni dispusi la compromis. Astfel ca noul pastor a venit sa implementeze noua orientare data de cult. Predica lui in biserica nu a fost una inspirata din Sfanta Scriptura sub calauzirea Duhului Sfant, asa cum era obisnuita biserica sa asculte. Ceea ce a avut acum biserica de ascultat era predica prin care noul pastor aducea in biserica politica cultului pe care sa o implementeze sub directa actiune de indrumare si control a „fratelui de la raion”, imputernicitul de la Departamentul ateist al Cultelor. Si iata mesajul predicii formulat intr-o singura fraza, desigur el a fost dezvoltat asa cum fusese pastorul instruit la cult sa o faca: „Noi, cultul penticostal, nu mai credema in asa zisa lucrarea a Duhului Sfant cu vorbiri in limbi, proorocii, vedenii, care nu sunt decat dogme si obiceiuri, pe care noi cultul penticostal nu le mai credem si nu le mai practicam”. Nu-i de mirare ca biserica aceea a fost bulversata, iar cei ce s-au opus acelei politici a cultului (sub directa indrumare a Departamentului Cultelor) au fost dati afara din biserica. Rezultatul acelei politici a cultului a fost ca acea biserica a ajuns o epava pierzandu-si insasi identitatea si desfiintandu-se cativa ani mai tarziu.

      Pastorii ce primeau dispozitiile si calauzirea de la cult sub directa indrumare a imputernicitilor (ateisti) nu aveau cum sa dea curs lucrurilor venite de sus de la Dumnezeu, pentruca au fost parasiti de calauzirea Duhului Sfant. Dumnezeu era prea departe de ei, iar Duhul Sfant i-a parasit. Cultul si imputernicitii erau insa cu ei si-i stapaneau. Ei au ascultat de cei ce stapaneau peste ei. Nu poti sluji la doi stapani.

      Cei ce au stat langa Dumnezeu, ca singurul lor stapan, de unde au primit inspiratie, calauzire si putere, au avut de infruntat persecutia dar au devenit eroi ai credintei. Costache Ioanid este unul din ei. Si, Slava Domnului, a lasat in urma lui o bogatie spirituala de unde multi ne-am adapat si ne-am intarit in credinta.

  2. Petre

    Tu, cantaret placut
    (lui Traian Dorz)

    Tu,cantaret placut al Mantuirii,
    rapsod incununat in lupta grea,
    tu ai slujit in cortul intalnirii,
    si-ai dat raspuns Golgotei , jertfa ta!

    Lasand pe strune mana sa-se-avante
    sub valul lumii n-ai cazut rapus,
    iar harfa ta n-a incetat sa cante,
    si n-a cantat decat pentru Iisus!

    Din tineri ani,slavind eternul Astru,
    te-ai daruit in cantec ne-ntrerupt
    si-n ochii tai cei rupti din cer albastru
    a plans un dor din dorul vesnic rupt.

    N-au fost Betanii sa nu-ti ceara pretul,
    nici mangaiere fara sa suspini,
    ca sa ramai pana-n amurg drumetul
    cu ochii-n sus si gleznele in spini.

    Acum tu porti pe tample nestemate,
    ca bruma peste crengi de terebint,
    dar mult mai multe-s roadele bogate
    decat pe tample firele de-argint.

    Si-acolo unde canta trandafirii
    si vesnic alte ceruri se deschid,
    tu vei sluji in cetele maririi
    si vei canta alaturi de David!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s