Eu niciodată nu ți-am călcat nicio poruncă…

“Cu cel ce nu-i decât un ciob
Cu un hoinar te bucuri, tată.
Eu ți-am dus greul ca un rob
Și n-ai fost vesel niciodată.”
Fiul nerisipitor – Costache Ioanid

Am auzit de nenumărate ori. “Niciodată să nu spui niciodată”. Știm bine de ce. Pentru că nu e adevărat.

Cum poți să spui unui părinte că tu niciodată nu i-ai călcat poruncile? Din simplă ignoranță? Din tupeu? Dintr-o simplă exagerare? Din aroganță și păreri prea bune despre tine? Cine știe. Poate că din toate aceste motive, și altele care nu-mi trec prin cap acum.

Bătrânul bucuros de regăsirea mezinului și întristat de lipsa de inimă a fiului mai mare ar fi putut să scoată o listă a călcărilor de porunci. Fiecare din noi care suntem părinți o avem disponibilă. O putem scoate oricând să-i dovedim contrarul, obraznicului. Și, Doamne, câte fărădelegi și câtă neascultare! Uneori din simplă uitare copilărească. Alteori din distracție, sau neglijență. Să nu mai vorbim de neascultarea răuvoitoare, prin care orice tânăr își încearcă limitele îngăduinței părintești, micile acelea provocări ale autorității prin care începem să ne cucerim independența. O simplă poruncă din partea părinților ne stârnea curiozitatea unui paradis interzis. Voiam să știm de ce ne interziceau să nu mergem, să nu luăm, să nu gustăm. Natura protopărinților noștri ne pune din nou la umbra pomului oprit. Același șarpe șiret ne dă târcoale. Oare, chiar așa a zis…? Nu cumva nu vor să ne dezvoltăm sfera cunoașterii cu o nouă și profundă experiență? Nu cumva vor să rămânem mai departe doar niște copii?

Profesorului de biologie îi eram simpatic. Probabil că pasiunea mea pentru împăiat păsări  l-a impresionat și m-a luat pe lângă el la “laboratorul nostru” de biologie – o încăpere nu prea mare, în care erau aglomerate câteva cuști cu șerpi, broaște, șopârle, și sticle cu insecte. Într-un dulap cu ușile de sticlă, profesorul ținea eprubete și sticluțe cu diferite substanțe chimice, pe care le folosea la orele noastre de laborator. Făceam curat. Dădeam de mâncare animalelor. Vegheam ca toate să fie în ordine. Mi-a tras atenția să nu umblu cu o sticluță în care erau niște cristale portocalii-vermion. „Să nu te pună cel rău să umbli la ea!” m-a avertizat el. N-au trecut decât câteva zile, și culoarea vermion a cristalelor din sticluța interzisă mi-a atras atenția. Am luat capacul și pe vârful degetului mic, introdus în sticluța profesorului, am luat un mic cristal. Instinctiv l-am dus la gură. Înainte ca să pot pune limba pe substanța aceea atât de frumos colorată, a intrat profesorul în încăpere. Speriat, mi-a căzut cristalul de pe deget. Când m-a văzut profesorul cu sticluța desfăcută în mână, s-a făcut alb ca varul. Mi-a smuls-o din mâini și strigând și țipând mi-a explicat cum am scăpat de la moarte chiar în clipa aceea. Cristalele erau de cianură de potasiu, una din cele mai ucigătoare substanțe.

La ce fel de porunci se referea oare feciorul acesta atât de cuminte? La cele pe care le-a încălcat mezinul de frate al său? El n-a plecat de acasă, n-a păcătuit cu femeile stricate. N-a băut banii familiei. N-a făcut de rușine casa părintească. Totuși, nu știm cu exactitate la care din porunci face el referințe aici. Mă gândesc însă că tatăl ar fi avut argumente decisive în contrazicerea lui. “Nu există copii cuminți și nici babe frumoase”, spune vorba românului. Nu există copii care n-au călcat nicio poruncă de-a părinților, așa cum nu există nici părinți care să nu calce una sau mai multe porunci de-ale lui Dumnezeu. Numai fariseii, care au o părere foarte bună de ei înșiși, pot face astfel de afirmații. Ei nu greșesc niciodată. Ei nu calcă nici măcar o poruncă. Ei sunt desăvârșiți.

Pe fariseu este tare greu să-l contrazici. Pentru că el are întotdeauna dreptate. Confruntat cu propriile păcate, el neagă totul. El „niciodată” n-a mințit, n-a trădat, n-a vândut pe frați, n-a fost informator, n-a greșit nici măcar cât negru sub unghie. Tupeul este atât de mare că o spune în fața celui care știe totul despre el. În fața Tatălui. „Dumnezu știe totul, dar tace,” punea cineva. Tace, dar scrie. Cu degetul pe pământ. Cu degetul în stâncă. Cu degetul în cartea vieții. Dumnezu tace, dar într-o zi se vor deschide cărțile. Dumnezeu va citi ce a scris. Vai de farisei în ziua citirii cărților!

Tatăl nu l-a contrazis pe obraznicul de fiu mai mare. N-a făcut-o din aceleași motive pentru care n-a reproșat risipitorului nesăbuința sa. Era în starea aceea de grație pe care ți-o dă iubirea adevărată. Oarbă la defectele și neajunsurile celui iubit. Acesta devine desăvârșit în ochii celui care iubește. “Nu găsesc nici o vină în Iacov” spune Dumnezeu plin de iubire pentru poporul pe care Și l-a ales. Ceea ce este atât de dureros, acest fiu mai mare nu înțelege nici acum dimensiunea harului divin. Nu poate cuprinde dimensiunea cosmică a iubirii de tată. Aceeași iubire care nu i-a reproșat fărădelegile lui ierta acum plenar pe ale fratelui său. Era la poarta cerului și nu știa. Stătea acolo aproape de îngeri. Și mai era și nervos.