Trufia

„Orice inimă trufașă este o scârbă înaintea Domnului; hotărât, ea nu va rămânea nepedepsită” (Proverbele 16:5).

Se pare că sunt două lucruri care stârnesc greața divină. Mândria și apatia umană.

Cei căldicei, nici reci nici în clocot provoacă greață Domnului, care făgăduiește să-i verse din gura Lui. Li se dă posibilitatea de a alege între indiferența rece și implicarea pasinonată. Lipsa de pasiune, participarea de formă, jumătatea de inimă nu fac altceva decât să provoace dezgustul Domnului, scârbă care Îl va duce la decizia lepădării lor.

Trufia umană însă, este mereu o scârbă, pentru Domnul. Nu cred că este ceva mai urât și mai scabros pentru Creatorul decât să-și vadă creația Sa mândrindu-se. Cum ne-am simți să asistăm dezarmați la trufia operei noastre?

Pigmalion s-a îndrăgostit, potrivit legendei, de statuia pe care o sculptase. Zeii mărinimoși și plini de milă față de pasiunea muritorului sculptor, au dăruit viață statuii sale. Vă rog să vă imaginați pentru o clipă că Pigmalion se trezește față în față cu opera sa pe care o iubește, o ființă minunată, dar arogantă din cale afară. Cu nasul pe sus, disprețuitoare față de creatorul ei, își atribuie meritele frumuseții ei, creditul calităților pesonale. Bietul Pigmalion ar fi trăit tragedia vieții sale, și nu încununarea carierei sale artistice.

Trufia umană este nu numai act de sfidare divină, dar cel mai grotesc dintre toate păcatele umane. Mândria este asumarea meritelor existenței noastre printr-un act de respingere a Creatorului. Omul trufaș, prin comparație, se crede superior altora, superioritate pe care a dobândit-o singur, pentru care toate laudele și laurii i se cuvin. Nu poate fi o ființă mai scârboasă decât omul mândru.

Poate că oroarea lui Dumnezeu față de trufia umană vine și din faptul că primul păcat din univers care l-a născut pe Satan și iadul, a fost mândria. Omul trufaș pășește pe urmele lui Lucifer.

Constient de această oroare divină, omul lui Dumnezeu se ruga să fie scutit de păcatul mândriei ca să nu se facă vinovat apoi de păcate mari. Într-un fel recunoștea că ea este sursa sau, dacă vreți, terenul fertil pentru alte păcate mari.

Hotărât lucru. Decis de la întemeierea lumii. Păcatul mândriei nu va rămânea nepedepsit. Inima trufașă nu va scăpa de disciplina Domnului. Pe măsură ce inima se umflă de mândrie Domnul pregătește obiectul ascuțit care va sparge balonul. Și ce bubuială mare! Ce zgomot neplăcut va sparge oglinzile timpului! Ce miros urât va inunda spațiul când gazul trufiei omenești va scăpa din formele grandorilor noastre!

Un autor recomanda ca alături de buchetele de flori somptuoase de pe mesele celor mari să se așeze de fiecare dată și un sul de hârtie igienică, să amintească acestora că nu sunt decât muritori de rând, că nu se deosebesc de ascultătorii sau subalternii lor.

Probabil că fraza lui Eminescu „memento mori” ar putea să ne amintească cine suntem și că un singur lucru de care ar trebui să ne ferim cu teamă în perspectiva întâlnirii cu Creatorul nostru, este mândria.

Una din poveștile arabe vorbește despre un profet care purta un voal pe fața lui, pentru că, spunea el, fața sa strălucea atât de tare de lumina revelațiilor că oamenii nu puteau suferi gloria sa. După o vreme voalul a început să îmbătrânească și să se descompună. Oamenii au descoperit atunci că în spatele lui nu era altcineva decât fața unui om urât și bătrân care încerca să-și ascundă asftel hidoșenia. Oricât de abili am fi să ne scuzăm defectele de caracter, va veni o zi când voalul va cădea și oamenii ne vor vedea așa cum suntem în realitate. În spatele voalului nu poate fi decât fața urâtă a egoismului nostru nemortificat, sau gloria unui caracter asemănător Domnului și Mântuitorului nostru Isus Christos.

„Mândria este singura boală cere-i face pe toți oamenii să sufere în afară de cel care o are” spunea Bud Robinson.

Când a murit regele francez Ludovic al 14-lea, în anul 1717, a fost depus într-un sicriu arurit. S-a numit pe sine „regele soare” și curtea sa era cea mai strălucitoare și glorioasă din întreaga Europă. Pentru a dramatiza măreția acestui rege a dat ordine, încă din timpul vieții sale, ca la înmormântare în catedrală toate luminile să fie reduse doar o lumânare specială să ardă deasupra sicriului său. Mii de oameni așteptau într-o tăcere de mormânt predica episcopului Massilon. Când acesta a început să predice s-a aplecat spre lumânarea care ardea deasupra sicriului, a stins-o și a spus: „Numai Dumnezeu este măreț!”

C. S. Lewis a spus: „Mândria este esențialmente competitivă – este competitivă prin însăși natura ei – în timp ce celelate vicii sunt competiticve, ca să spus așa, doar prin accident. Mândria nu are nici o plăcere să aibă ceva, ci doar atunci când are mai mult decât altcineva.”