BETEL Oradea – Construcția bisericii (1)

TOVARĂŞUL COTOI E MOTAN BĂTRÂN

După întocmirea dosarului cu proiectul şi fotografiile situaţiei de pe teren, am cerut o audienţă la secretarul Consiliului Judeţean, „tovarăşul Cotoi”. Împreună cu socrul meu, pastorul Traian Ştrengar, aşteptam în anticamera biroului secretarului. Tăceam emoţionaţi în faţa acestei întâlniri. Nu ştiam cum va reacţiona „tovarăşul”. Eram obişnuiţi cu reacţiile haotice şi uneori total respingătoare ale puterii comuniste. Avusesem parte de multe refuzuri şi respingeri. Multe uşi capitonate ni se trântiseră în nas de către cei care deţineau puterea. Ştiam prea bine cum eram văzuţi de către liderii comunişti şi aveam acea strângere de inimă inerentă în asemenea întruniri.

Eram acolo după câteva zile de post şi rugăciune. Acasă, mămica se ruga pentru noi. O serie de prieteni şi fraţi mijloceau şi ei pentru noi şi pentru audienţa pe care o cerusem. Eram în mâna Domnului şi lucrul acesta ne dădea curaj.

S-a deschis uşa şi am fost invitaţi înăuntru de tovarăşul Cotoi. A fost suficient să dăm mâna cu el şi să schimbăm salutul de rigoare, cu „Să trăiţi!”, ca să-mi dau seama că tovarăşul Cotoi era un motan bătrân, cu multă experienţă cu oamenii. Ne-a invitat să luăm loc şi să spunem motivul audienţei noastre.

Am început să-i descriu situaţia în care se găsea biserica noastră în urma multor refuzuri. I-am arătat fotografiile pe care le aveam la dosar, apoi l-am informat de cererea noastră. Doream o autorizaţie să acoperim curtea cu sticlă ca să nu-i mai plouă pe oamenii care stăteau în picioare.

Zâmbetul lui trăda evident că ne citise gândurile şi că ştia că vom executa altceva. Zâmbea, parcă să ne spună că tocmai asta aştepta de la noi, să ne asumăm responsabilitatea, să facem ce vrem noi, dar nu pe socoteala lui. S-a ridicat de la birou şi ne-a spus: „Am să vă aprob! Aşteptaţi să vă cheme pentru autorizaţie!“ Apoi s-a uitat spre mine, mi-a tras cu ochiul şi mi-a spus cu voce tare, vădit pentru ca mesajul lui să fie auzit şi de alţii, de ochiul din umbră: „Măi, băiete! Să nu te pună dracu să faci altceva că… am să te amendez de nu te vezi! Ai înţeles?“ I-am răspuns că am înţeles bine tot ce mi-a spus. La ieşirea din birou mi-a tras cu ochiul din nou, semn discret care nu putea fi înregistrat de eventualele microfoane.

Am plecat spre casă, mulţumind lui Dumnezeu pentru audienţa aceea. Ştiam însă că până la vederea autorizaţiei de construcţie în mâna noastră se puteau petrece multe lucruri. Trebuia să continuăm să ne rugăm şi să aşteptăm răspunsul Domnului.

Fragment din cartea:  "BETEL - Construcția Casei lui Dumnzeu în timpul comunismului ateu."