Binecuvântați animalele și copiii

Anul trecut mi s-a făcut dor să recitesc unele din cărțile de căpătâi ale tinereții mele, cărți care mi-au ținut de urât în zilele și nopțile lungi fără televizor sau alte distracții. Nu doar dor de zilele de atădată, ci și dorința de a le citi din perspectiva celor aproape șaptezeci de ani. Ochelarii vârstei sunt o realitate pe care n-ar trebui s-o ignorăm.

Biblioteca orășenească de la Sebiș era locul meu preferat, de unde ieșeam de fiecare dată cu câte un braț de cărți. O, binecuvântate au fost zilele acelea care m-au forțat să citesc! La filme mergeam o dată pe săptămână (dacă aveam bani de bilet), când aveam voie de la școală. „Filmiștii” cum ne spunea dirigintele Petru Hord, erau scoși la tablă, dacă acesta afla că am fost la vreun film în alte zile decât cele stabilite de liceu. Cărțile împrumutate de la biblioteca orașului, nu le puteau controla. Mă aveam bine cu domnul Vitalie Munteanu, bibliotecarul care, de mute ori îmi recomanda o carte bună.

Am ales un pasaj din Frații Karamazov a lui Dostoievski, o frântură din predica starețului Zosima, pe care vi-l ofer vouă, cititorilor acestei cărți:

„Fraţilor, nu pregetaţi, cuprinşi de spaimă în faţa ticăloşiei oamenilor; iubiţi­-i aşa ticăloşi cum sunt, căci astfel iubirea voastră va fi după chipul şi asemănarea iubirii lui Dumnezeu, ridicându-­se pe culmea cea mai înaltă a dragostei pământeşti. Iubiţi toată zidirea dumnezeiască, în întregimea ei, precum şi fiecare grăunte de nisip în parte. Cătaţi cu drag la fiece frunzuliţă, la fiece rază de soare. Iubiţi dobitoacele necuvântătoare şi firul de iarbă, iubiţi orişice lucru neînsufleţit. Iubind, veţi înţelege taina divină ce se ascunde în toate şi, desluşind-­o o dată pentru totdeauna, cu fiecare zi vi se va arăta tot mai lămurit. Numai aşa veţi putea îmbrăţişa întreaga lume cu o dragoste desăvârşită, atotcuprinzătoare. Iubiţi dobitoacele: către ele şi­-a îndreptat Dumnezeu mai întâi gândul şi le­-a hărăzit o bucurie senină. Nu le­-o stricaţi şi nu le chinuiţi, feriţi-­vă să le răpiţi bucuria de a trăi, spre a nu sta împotriva celor lăsate de Dumnezeu. Omule, nu te semeţi, socotindu-­te mai presus decât dobitocul necuvântător, căci el fără de prihană este, pe când tu, cu toată semeţia ta, pângăreşti pământul oriunde îţi calcă piciorul, şi­-n urma ta rămâne o dâră de putregai. Şi, din păcate, aşa se întâmplă aproape cu fiecare dintre noi! Iubiţi mai cu osebire pruncii, căci şi ei sunt fără de prihană, ca îngerii din cer şi trăiesc pentru a ne umple sufletul de duioşie şi pentru a ne curăţa inimile noastre păcătoase, luminând asupra noastră ca un semn ceresc. Vai de cel care umileşte un prunc!”