Am scris zilele trecute despre statul acasă și un amic de pe Facebook mi-a adus aminte de statul pe gânduri. Dacă l-am pus pe gânduri înseamnă că am făcut și eu ceva bun cuiva. Știți povestea cu țăranul care stătea pe laviță, la uliță și un vecin l-a întrebat: „Ce faci, bade Ioane? Stai și cugeți?” Omul i-a răspuns sincer: „Nu, io numai stau!”.
E tare greu numai să stai când se petrec așa de multe în jurul tău cu pandemia asta de virus. Te pun pe gânduri știrile și mai ales mesajele de pe media socială. Dacă nu ai puțin discernământ, te trezești în depresie. Noroc cu cei care găsesc situații cu umor în statul acesta pe-acasă. Mai uiți câteve minute de drama și de îngrijorările tale.
Ieri, la Florii (ale noastre din America) mi-am adus aminte de apostolul Ioan care a scris în Evanghelia sa despre intrarea Domnului în Ierusalim. El descrie mulțimea care L-a întâmpinat pe Isus că avea ramuri de finic în mâini. În mijlocul acelei mulțimi entuziaste, Domnul Isus a plâns pentru cetatea care L-a respins de fapt ca Mesia. La anii bătrâneții, Ioan a fost obligat să se „distanțeze social” de semenii lui, fiind exilat pentru credința sa, în Insula Patmos. În exil, Ioan a primit revelația cărții Apocalipsei, unde Îl vede din nou pe Domnul Isus în mijlocul unei mulțimi uriașe:
„După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoclipsa 7:9-10).
Nu cred că trebuie să comentez nimic aici, poate numai că acestui suflet sensibil, Dumnezeu i-a arătat adevăratele Florii, când cei slavați dintre toate neamurile pământului Îl vor aclama cu ramuri finic în mâini pe Domnul Domnilor, și Împăratul Împăraților.
În această vreme de distanțare socială, când suntem obligați să stăm departe unii de alții, avem o șansă în plus să ne apropiem de Dumnezeu. Izolarea lui Ioan a devenit prilejul unei noi revelații, o binecuvântare, nu doar pentru el, ci și pentru lumea întreagă. Avem ocazie acum să deschidem cărți pe care s-a depus praful, avem timp să căutăm fața lui Dumnezeu, să recuperăm părtășia aceea dulce cu El în rugăciune, pe care am început s-o uităm. Este un timp ideal să primim noi descoperiri din Cuvânt, noi revelații din partea Domnului nostru.
Să transformăm distanțarea socială într-o apropiere de Dumnezeu și de cele veșnice. Nimeni nu ne poate separa de această părtășie cu El. Numai că înaintea lui Dumnezeu nu poți merge cu mănuși. Și nici cu mască!
paşi spre lumină 