Uncioaia Macrina din Roșia a murit de bătrânețe și bolile ei aferente, cu câteva săptămâni înaintea Paștelor. A trecut la cele veșnice într-un spital din Arad și a fost dusă de fiul ei Todor, în sat ca să fie înmormântată alături de unciu Todor a lui Neamțu, fratele mai mic al mamei mele.
În nomenclatorul gradelor de rudenie păstrat în obiceiurile și tradițiile satului în care m-am născut, unchiul (unciu, în pronunțarea locală) era fratele tatălui sau al mamei și soția unchiului era uncioaia. Sora tatălui sau a mamei era mătușa, evident că soțul mătușei era mătușoiul. Eu îl aveam pe unciu Todor (sau Neamțu) cu uncioaia Macrina și pe mătușa Florica și mătușoiul Bumbu (sau Bei, cum era poreclit). Au plecat cu toții la cele veșnice, singura rămasă a fost uncioaia Macrina a lui Neamțu.
Uncioaia Macrina locuia cu băiatul ei în sat, lucrau grădina și puținul pământ pe care-l aveau. Todor avea o pereche de cai cu care mai ara la unii din puținii oameni care au mai rămas în sat. Îi vizitam de cele mai multe ori când mă aflam în țară. I-am găsit întotdeauna bucuroși să ne vadă și generoși, gata să ne servească cu ceea ce aveau ei mai bun.
Uncioaia mergea împreună cu alte 4 sau 5 femei din sat la biserica penticostală, aflată peste drum de casa ei. Unul din prietenii mei a vizitat bisericuța din sat și mi-a trimis o fotografie cu aceste femei singure și necăjite, purtătoarele credinței într-un sat aflat pe cale de dispariție. Pădurea invadează ulițele pustii și dinții nemiloși ai timpului rod din ruinele caselor părăsite, născând imaginile răscolitoare ale dezolării și disperării satului românesc. M-am întors mereu bolnav în suflet și cu o tristețe de care te molipsești pentru multă vreme.
Au îngropat-o în cimitirul din deal de la marginea satului, sub cireșii sălbatici cu cireșe amare, ca lacrimile celor rămași pe aceste meleaguri. Izolarea socială și spaima virusului au rărit atât de mult pe cei prezenți la această despărțire, că Todor, fiul uncioaiei Macrina, a trebuit să-i sape singur groapa. „N-aș fi crezut niciodată că am să ajung să sap singur groapa mamei mele” i-a spus mai târziu fratele lui.
Am vărsat o lacrimă în amintirea acestei femei simple și tăcute, care semăna tot mai mult cu satul în care a trăit și a trudit, dobândind paloarea pământului pe care l-a lucrat cu sudoare și nădejde.
Pe urma ei cu pas tăcut
În țara umbrei de sub cruce
Prin lăcrimarea porților de lut
Întregul sat încet se duce.
paşi spre lumină 