PANDEMIA ȘI BUCĂTĂRIA

Se spune că un procentaj foarte mare de oameni se bucură că pot pleca la lucru pentru că vor să scape de plictiseala de acasă. Acum cu statul forțat acasă din pricina pandemiei, o serie de țări raportează că a crescut procentajul violenței domestice și a abuzului de copii. Nu avem cifre despre divorțuri, că oamenii nu au voie să iasă la tribunale. Se pare că coexistența pașnică a căminului de azi este amenințată tocmai de ocazia cea mai bună de a se îmbunătăți, între oameni care s-au căsătorit pentru că „nu puteau trăi unul fără celălalt”. Când între cei doi există o relație sănătoasă, statul acasă adâncește relațiile de familie și ea devine o ocazie minunată pentru o comunicare la alt nivel.

Un loc rar frecventat de bărbați, cu toate că le asigură multe satisfacții, este bucătăria. În acest teritoriu, rezervat la români soțiilor, bărbații se aventurează doar până la frigider. Este, de fapt, gimnastica lor cea mai preferată: deschid-închid frigiderul de câteva zeci de ori pe zi. Cu statul lor acasă acum, locul în care poți întâlni și vorbi cu femeia visurilor tale, este tocmai bucătăria. Dacă reușești să stabilești un dialog costructiv cu ea în bucătărie, te asigur că lucrurile vor decurge mult mai bine în alte încăperi ale casei.

Una din descoperirile recente în acest teritoriu pe care, recunosc, l-am vizitat cam rar până acum, este că posedăm un adevărat tezaur de rețete culinare de la părinții și bunicii noștri. Majoritatea din ele sunt de răstriște, viața lor fiind mereu în lipsuri și sărăcie. Inventariind ce mai avem prin cămară (azi un fel de dulap), ne-am dat seama că nu avem prea multe variante. Am început să ne aducem aminte de supa de lobodă, de dragaveii lui bunica (un fel de ștevie sălbatică), de măcriș sălbatic, care era masa noastră când exploram valea din marginea satului. Lăstarii tineri de măcriș îi mestecam cu flori cu tot. Când mă trimitea bunica să-i culeg o coșară de dragavei pentru o supă, pe care o serveam cu lapte acru de bivoliță, alegeam măcrișul de curând răsărit și-l mâncam cu mare plăcere. Unori alegeam doar măcriș, culegând frunzele fragede care dădeau o supă extraordinară.

După plivitul starturilor, rezulta un coș mare de salată fragedă și tânără, după ce mama rărea rândurile straturilor. Căpățânile de salată nu creșteau mari dacă nu se răreau rândurile. Nu se pierdea nimic. Dacă consumam noi salata rărită, atunci o mâncau rațele și gâștele.

Nenorocul nostru celor din Arizona, este că nu prea avem unde să cultivăm ceva. Anii trecuți, am cheltuit mulți bani ca să-mi fac un pat de cultivat legume. A fost un eșec total. Nu mai sunt nici țăran care știe agricultură și nici bun economist. Soția mi-a demonstrat că puteam cumpăra roșii, cam doi ani de zile pentru toată familia, cu banii cheltuiți.

Am mai descoperit în acest timp rețetele de plăcinte cu mere, varză, cartofi și brânză. Ce să mai spun de langoși și gogoși? Când i-am sugerat să facă minciunele, mi-a spus că pot servi câte vreau la televizor, mai ales că erau și mult mai mari. Clătite n-a refuzat să facem. Am vrut să-mi încerc norocul să le întorc așa în aer cu cratiță cu tot, cum făcea mama, dar nu m-a lăsat. Am aruncat prea multe pe jos și chiar în foc. N-am insistat pentru că eram deja convins că n-am talentul acesta.

Dincolo de rețete și utilitatea lor în vremea de pandemie pe care o trăim, este întoarcerea la lucrurile simple de altădată. Prababil că după această pandemie această simplitate ne va ajuta mult la supraviețuire. Noua lume în care vom intra ne va obliga să ne bizuim mai mult pe Dumnezeu și pe binecuvântările Lui. Și acestea sunt simple.

Statul acasă are multe părți bune, că mă tem că mulți dintre noi ne vom îndrăgosti de noul stil de viață și când va veni libertatea n-o să ne prea placă.