Critica este de două feluri:
1. Critică constructivă – când vă critic eu pe dumneavoastră.
2. Critică distructivă – când mă criticaţi dumneavoastră pe mine.

Când critici aruncând cu ouă, trebuie să fie la mintea cocoşului că o astfel de omletă nu cade bine nimănui. Cum spunea clar şi afişul din fotografie.

Cred că explicaţiile cele mai pertinente pentru aderarea fratelui Iosif Ţon la Mişcarea Străjerilor, o putem afla de la el, în articolul amplu publicat pe site-ul străjerii.ro. Vă îndemn să citit acest articol şi aştept comentariile dumneavoastră.
Puteţi accesa articolul făcând click pe poza pastorului Iosif Ţon.

Noi, ăştia cu lăptoape

După ce Neluţu a venit de la şcoală, m-am decis aşa deodată. Nu se mai poate continua aşa. Am văzut şi la congres. Mulţi dintre păstori aveau. Numai noi am rămas aşa înapoiaţi, cum recunoaşete şi Veta. Adică nevastă-mea. Numai noi n-avem lăptop. Toţi au lăptoape. Aşa zice şi Ionel, că la şcoală toţi au numai noi n-avem. Aşa că am vândut două capre la piaţa de joi, şi am cumpărat şi noi unul. Un lătop. Nu nou. Unu mai vechi, că nou… n-aveam noi atâtea capre de vândut. Greu mai e şi pe lumea asta cu atâta tehnică! Acum, sara, de când a dat frigu, mai stăm şi noi la lăptop şi sărfuim pe net. Că aşa se zice când umbli la lăptop. Neluţu ăsta al meu, se ştie tare bine la lăptoape. Asară am văzut că până şi fratele Lascău din America bloguieşte pe lăptop. Am citit acolo că, zicea unul că la ei s-o hotărât de către pastorii lor, cu toţii, aşa în unanimitate, că alţii nu-s de treabă şi că să ţân de prostii, cu ceva străjeri de pe la baptişti. Că până şi fratele Ţon se zice că ţâne cu ei şi c-o trecut şi el de la baptişti la străjeri. S-or necăjit pe el fraţii şi or şi spus că Ţon nu-i mai baptist. Tare rău e când fraţii hotărăsc aşa deodată că nu mai eşti de-al lor. Apăi, aistra-i ştire mare nu glumă.

După ce Veta şi Neluţu or închis lăptopul, n-am putut dormi îngrabă. M-am tot gândit ca omu. De ce oare se grăbesc unii aşa de tare să-i afurisească pe alţii care nu-s ca ei? Când Domnul Isus a început religia noastră creştină, fariseii s-or supărat şi ei nevoie mare, că El şi apoi ucenicii Lui, aduceau ceva nou. Nu mai auziseră ei de aşa ceva. Vindecări, minuni, vorbiri în limbi, prorocii… Toate erau diferite de religia lor iudaică. Dar a fost printre ei unul Gamaliel, care era mai deştept decât toţi. El o zis că trebuie aşteptat. Dacă este de la Dumnezeu religia aceea atunci ea va dăinui, dacă nu, va pieri, aşa cum pier toate lucrurile fără Dumnezeu. El i-a mai ogoit pe farisei şi le-a spus să bage de seamă să nu să trezească ei că luptă împotriva lui Dumnezeu. Bun sfat. Mă gândii şi eu aşa, stând culcat în întuneric, că tare bine ar fi acum cu tulburarea asta, ca fraţii să nu se prea grăbască cu condamnările şi afuriseniile. Când am început noi penticostalii, toţi fraţii baptişti au hotărât că noi nu suntem pe calea cea bună. Toţi popii ortodocşi au decis că suntem nişte sectanţi rătăciţi. Norocul nostru că n-am ţinut cont de ei. Nici Dumnezeu nu ţine sama de majoritatea voturilor cuiva. Are şi El părerea Lui.

O să mai vedem şi noi care este părerea Lui după alegerile alea la care am fost săptămâna trecută.

Dedic această caricatură celor care au insistat ca de ziua recunoştinţei să nu-şi iasă din mână şi să-şi păstreze neştirbite obiceiurile.

Gratitudinea, calitatea unică a lui Christos

Domnul Isus a fost fiinţa cea mai atrăgătoare din câte a putut să vadă lumea noastră. Mă gândesc cu precădere la umanitatea Sa. Mă gândesc la Isus Fiul Omului.
La treizeci de ani a atras în jurul Lui doisprezece bărbaţi maturi, minţi independente din câte se puteau găsi atunci în Palestina. Cu excepţia trădătorului, i-a legat de Sine cu legături mai tari ca oţelul. Toţi, în afară de unul, au pecetluit loialitatea faţă de El cu sângele lor. Tradiţia spune că doar Ioan a murit de moarte naturală. Când le explica sfintele scrieri, inima ardea în ei. Când a rostit rugăciunea şi a frânt pâinea dăruindu-le-o, imagina s-a încrustat în ei pentru totdeauna.
Nu era nimic artificial, forţat, nenatural în El. Era atât de cald şi prietenos, uman, natural, că mamele îşi aduceau copiii la El.
Ce oare era în El, din perspectiva noastră umană, care-l făcea să emaneze atâta căldură şi să radieze atât atracţie şi inspiraţie?
Nu era altceva decât atitudinea Sa intimă faţă de Tatăl şi lumea tatălui Său, o atitudine ce îndulcea fiecare respiraţie cu recunoştinţă şi laudă. Hainele crinilor nu erau confecţionate de „natură”, ci ele fuseseră făcute de mâinile Tatălui Său. Corbii nu erau hrăniţi de „natură”, ci de Tatăl Lui. Ochii plini de milă ai Tatălui urmăreau tragedia fiecărei vrăbiuţe ce cădea din cuibul ei. Fiecare păr din capul nostru era numărat de dragostea şi interesul divin.
Pentru Domnul nostru, totul, de la tronul ceresc înconjurat de norii slăvilor divine şi până la vrăbiuţa care cade; de la cele cinci pâini şi trei peşti, la fiecare fir de păr de pe orice cap al creaţiei Sale, totul era legat de Tatăl Său; nimic nu exista în afară de dragostea şi grija Lui.

 

Cum putem deveni recunoscători

Motivul principal pentru care ne lipseşte gratitudinea autentică în viaţa de fiecare zi, este că avem cap de oi negânditoare. Ne lipseşte inteligenţa şi înţelegerea. Cunoaştem Scripturile, dar nu le înţelegem. Cunoaştem totul dat nu înţelegen nimic în particular.
În pragul acestei glorioase toamne, munţii şi dealurile şi văile au fost în flăcările unei glorii imperiale. Vorbim despre „natură” dar nu la fel ca David. Când David a vorbit despre natură, un râu de laude i-a izvorât din inimă: „Binecuvintează suflete pe Domnul!” Când David s-a gândit la natură, în Psalmul 104, acestea i-au fost primele cuvinte.
David a fost un om inteligent. A ştiut că natura era opera mâinilor unui Dumnezeu personal. El ştia că natura era atât de personală ca opera inestimabilă ce iese din mâna unui maestru. Ştia că este gândire, planificare şi scop în spatele fiecărei izbucniri de culoare, în spatele fiecărui frunze date în aur, în fiecare boboc de violote. Norii erau carul de biruinţă al celui Atotputernic, şi vânturile erau aripile care-l purtau. Nimic nu se întâmpla „potrivit legilor naturii”. Totul era proiectul lui Dumnezeu.
Ce este natura? Este opera lui Dumnezeu în cel mai mic detaliu al ei. Ce este viaţa din natură? Este respiraţia lui Dumnezeu.
Cum poate locui un om într-o astfel de lume fără să dea slavă lui Dumnezeu şi să-I mulţumească cu orice respiraţia a sa?

Mulţumesc din toată inima Domnului Meu Isus Christos pentru toţi fraţii mei în Domnul,  cu care călătoresc împreună spre patria cerească!
Mulţumesc pentru toţi aceia care îmi fac viaţa plină de neprevăzut şi încântare, pentru prietenii cu care discutăm în acest pelerinaj spiritual şi cu care facem zilnic paşi spre lumină!

Care sunt argumentele doctrinei
dispariţiei darurilor?

În principal, argumentaţia susţinătorilor dispariţiei darurilor se bazează pe două argumente principale.

1. Darurile duhovniceşti (prin acestea înţelegându-se acelea pe care ei le neagă: minunile, vindecările, prorocia, vorbirea în alte limbi, tălmăcirea limbilor) au fost date Bisericii primare pentru a autentifica pe apostoli ca urmaşi ai lui Christos, şi ca autori demni de încredere ai scrierilor Nou-Testamentale. 

2. Pavel apostolul ar susţine în 1 Corinteni 13 că darurile vor ţine numai până ce canonul Sfintelor Scripturi va fi definitivat.

Să luăm pe rând aceste argumente şi să vedem cât de fundamentate sunt ele de Biblie. Din pricina spaţiului şi naturii acestui articol ne vor limita la câteva observaţii.

Argumentul este ales cu mare grijă deoarece el nu spune că darurile au avut ca scop să autetifice lucrarea Domnului Isus, deoarece atunci prin apostoli n-ar fi fost necesar să se mai facă semne şi minuni. Apoi ele n-au fost date nici pentru autentificarea mesajului Evangheliei, pentru că Evanghelia este cu noi şi ar avea şi azi nevoie de o asemenea autentificare. Au fost aleşi ucenicii, apostolii să fie autentificaţi prin ele deoarece ei au murit şi moartea lor includea şi nevoia de autentificare. Deci dacă darurile au fost date să-i valideze pe apostoli, atunci odată cu moartea lor nu mai era nevoie de daruri deoarece ele nu mai aveau pe cine autentifica. Să vedem dar dacă Biblia ne dă o asemenea interpretare.

Dacă analizăm semnele şi minunile din Evanghelii şi Faptele Apostolilor, se poate uşor observa că ele n-au avut loc niciodată ca să dovedească cuiva că un anume apostol este apostol adevărat, înzestrat de Dumnezu cu autoritatea să scrie cărţile Noului Testament. Minunile au fost făcute din două motivaţii majore:

a. Ca să confere autenticitate caracterului lui Isus Christos şi a relaţiilor Sale cu Dumnezeu Tatăl. Aici se includ toate minunile din Evanghelii.

b. Să confere autenticitate mesajului despre Isus. Acesta a fost scopul principal al minunilor săvârşite prin apostoli.

Dar să dăm câteva exemple:
În Marcu 16:20, Biblia spune: „Domnul lucra împreună cu ei, şi întărea Cuvântul prin semnele care-i însoţeau”.
Apoi în Fapte. 14:3: „…Vorbeau cu îndrăzneală în Domnul, care adeverea Cuvântul privitor la harul Său, şi îngăduia să se facă semne şi minuni prin mâinile lor”.
Pretutindeni unde am încerca să vedem, minunile au avut ca scop să autentifice mesajul şi nu pe mesagerii Cuvântului lui Dumnezeu.

Apologeţii doctrinei dispariţiei darurilor dihovniceşti nu pot prezenta nici un text din Scriptură prin care să-şi dovedească teoria. Singurul loc la care recurg este pasajul din 1 Corinteni 13, versetele 8 la 10. Dar să cităm aceste versete pentru ca cititorul să le aibă sub privire atunci când le vom comenta:
„Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci conoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi”.
Argumentaţia teorie este că atunci când „cele desăvârşite” vor sosi (acestea fiind, după părerea cesaţiomiştilor, terminarea canonului Biblic), atunci darurile prorociei şi cel al limbilor vor înceta să mai funcţioneze.
Comentariile noastre în jurul acestui fel de „argumentare” le fom concentra în câteva observaţii:

a. Oricâtă exegeză biblică am face, şi orice am studia, nu putem forţa nicidecum versetele de mai sus să spună că „cele desăvârşite” însemnează terminarea de scris a Scfintelor Scripturi. Textul vorbeşte deosebit de clar despre venirea Domnului când tot ce este acum „în parte” se va termina. În prezenţa Domnului nostru Isus Christos nu vom mai avea nevoie de daruri şi nici măcar de credinţă şi nădejde. Va rămâne doar dragostea să ne lege pentru eternitate. Considerăm o asemenea interpretare o forţare a Scripturii să spună ce vrem noi să auzim.

b. Printre darurile pe care Pavel le menţionează că vor înceta la venirea celor desăvârşite, el menţionează şi cunoştinţa. Susţinătorii doctrinei dispariţiei darurilor, nu au nimic împotriva ei, aşa că ea n-a fost silită să dispară odată cu apariţia Scripturii, aşa cum fac cu prorocia şi vorbirea în alte limbi. Cu ce s-ar mai lăuda atunci? Luther însuşi a scris că numai la venirea Domnului vom cunoaşte desăvârşit, concepţie întrutotul în acord cu versetele citate mai sus. Procedeul de a alege din aceleşi verset doar ceea ce ne place, seamănă cu obiceiul copiilor răsfăţaţi care mănâncă doar gemul de pe pâine.

c. Dacă darurile Duhului Sfânt s-ar fi terminat odată cu terminarea scrierii Noului Testament, nu credeţi că apostolul Pavel ar fi trebuit să ştie acest lucru? Dacă ştia, atunci de ce a mai scris capitolul 14 din 1 Corinteni?, capitol în care regelementează folosirea darurilor, mai ales al prorociei şi cel al vorbirii în alte limbi. Dacă darurile au fost date doar apostolilor, atunci pentru cine a scris Pavel acest capitol?
Analizată logic şi Biblic doctrina dispariţiei darurilor nu rezistă nici la o critică sumară. De ce o mai cred unii creştini?

Desigur că mulţi copii nu au recunoştinţă faţă de părinţii lor. Ingratitidine filială.  Este una din marile teme din drama umană.
Cu mulţi ani în urmă, într-o noapte foarte târziu, stăteam la biroul meu într-o stare de reverie. După un timp, am întins mâna spre masă şi am luat un plic mare, galben şi uzat de vreme, cu fotografii vechi. Am început să umblu prin ele aşa cum o mamă mâgâie panglicuţele şi rochiţele pe care fetiţa ei căsătorită acum, le purtase cândva. M-am oprit la o fotografie a tatălui meu. Îşi spăla mâinile lăsând să curgă apa din găleata de lemn a unei  fântâni cu cumpănă din marginea satului meu. Privind imaginea omului care m-a adus pe lume, m-au năpădit parcă deodată toate amintirile. Nu i-am fost neascultător. Nu m-am revoltat niciodată pe faţă împotriva sa. Nu i-am cauzat greutăţi mari. Dar mi-am dat seama că l-am luat ca pe o rutină. Ca un lucru obişnuit. Este tatăl meu. Eu sunt fiul lui. Ce poate fi atât de extraordinar în aceasta? Nu este natural? Este un fapt obişnuit, nu-i aşa? Cine poate fi recunoscător pentru fapte obişnuite?
Privirea sa din fotografie mi-a străpuns inima. Omul care era cauza primordială a existenţei mele în lume nu era decât obişnuitul, banalul cotidian asupra căruia nu străruie nici o întrebare, nici o uimire, nici un mister. Nici un motiv de recunoştinţă.
Într-o lume în care suntem înconjuraţi de mistere, drama noastră se consumă într-un peisaj banal. Luăm decorul mistic ca pe-un carton în spatele căuia nu se ascunde nimic. Jucăm eterna dramă obişnuiţi şi mulţumiţi cu miracolul fără să-i pătrundem frumuseţea.
Satana nu ne-a furat răspunsurile ci întrebările.

Doctrina dispariţiei darurilor duhovniceşti

Sfântul Augustin (354-430), influent teolog şi episcop de Hipo, a formulat pentru prima dată doctrina dispariţiei darurilor duhovniceşti, tocmai pentru că în mod obiectiv ele nu mai erau prezente în biserica creştină a epocii sale. În loc să caute motivele dispariţiei lor din biserică în starea morală a epocii sale, Augustin a emis ipoteza că ele ar lipsi pentru că Dumnezeu le-a retras, ele ne mai fiind necesare Bisericii. Cu toate că la sfârşitul vieţii sale, Augustin a retractat această afirmaţie, menţionând că numai în Hipo el însuşi a investigat peste 70 de minuni, teza formulată de el a prins cheag imediat. Primul dar interzis în biserică a fost cel al vorbirii în alte limbi. Biserica a început să practice o formă tot mai liturgică de închinare din care se excludeau orice manifestări ale darurilor duhovniceşti.
În jurul anului 1000 a apărut în Europa o carte intitulată: „Exorcizarea celor posedaţi de Satana”. Printre semnele distincte ale posesiunii demonice, lucrarea menţiona: „Capacitatea de a vorbi în limbi necunoscute şi abilitatea de a înţelege şi traduce limbi necunoscute vorbite de alţii; facultatea de a prevedea evenimente ascunse ale viitorului; manifestarea unor puteri care sunt peste normalul vârstei şi condiţiilor naturale ale omului.” Se poate vedea cu uşurinţă că dintr-odată darul vorbirii în alte limbi, cel al tălmăcirii, al prorociei, al vindcărilor şi al minunilor au fost considerate semne ale posesiunii demonice. Oare câte din „vrăjitoarele” arse pe rugurile Inchiziţiei au fost surori creştine care vorbeau în alte limbi sau proroceau? Câţi creştini prin care Dumnezeu a vindecat bolile semenilor lor au plătit cu viaţa folosirea darului vindecării? Numai Dumnezeu cunoaşte aceste lucruri.
Doctrina lui Augustin şi-a găsit o formă de manifestare practică printr-o asemenea atitudine faţă de darurile spirituale, şi ea a avut o mare influenţă în catolicismul european. Biserica Ortodoxă n-a îmbrăţişat niciodată oficial o asemenea poziţie. Iată ce scrie teologul Atanasius Emmert: „Darurile duhovniceşti din 1 Corinteni 12, cu excepţia poate a glosolaliei (vorbirea în limbi), au fost considerate normative pentru aproape toţi ortodocşii…” Biserica Ortodoxă a încurajat mereu introspecţia mistică a individului.
Reforma a revitalizat doctrina dispariţei darurilor duhovniceşri prin Luther şi apoi prin Calvin, cel care a formulat-o pentru creştinismul reformat. Reacţia Bisericii catolice la Reformă a fost aşa numită „Contra-reformă” a cărui apologet principal a fost cardinalul Bellarmine (1542-1621), teologul Vaticanului în disputa cu Luther şi Calvin. El a spus: „Dacă ei (reformatorii) învaţă adevărul, atunci unde sunt minunile?” Cu alte cuvinte, Bellarmine vedea în prezenţa darurile de putere ale Duhului Sfânt confirmarea divină a autenticităţii Bisericii catolice. Biserica sa i se părea că deţine adevărul, tocmai pentru că minunile confirmau acest adevăr. Răspunsul lui Luther şi apoi al lui Calvin a fost o reînviere a doctrinei enunţate de Augustin. Ei spuneau, „argumentul catolic despre autenticitatea bisericii prin minuni, nu este valabil deoarece minunile nu mai există, ele fiind date Bisericii atâta timp cât ea era slabă şi începătoare, iar după moarea ultimului apostol ele n-au mai fost necesare”. Calvin a scris: „Darul vindecării, ca şi restul minunilor, pe care Domnul le-a lăsat pentru o vreme, au dispărut pentru ca să facă predicarea Evangheliei o mai mare minune pentru totdeauna”.
Din cuvintele lui Calvin se poate deduce uşor accentul deosebit pe care reformatorii l-au pus pe Sfânta Scriptură. În concepţia lor, ea trebuia să înlocuiască chiar şi darurile Duhului Sfânt, mai bine zis, anumite daruri, deoarece ei au rămas cu un respect deosebit pentru celelalte.
Teologul prezbiterian Charles Hodge (1797-1878), ale cărui lucrări teologice de peste 2250 de pagini au dominat gândirea teologică a vestului de peste 100 de ani, a consacrat darurilor Duhului Sfânt doar 12 pagini. Printre altele el spune: „În epoca apostolică au fost o plenitudine de manifestări spirituale şi dovezi ale puterii de care era nevoie pentru organizarea şi răspândirea Bisericii, de care acum nu mai este nevoie. Nu mai avem proroci, nici făcători de minuni, nici darul vorbirii în alte limbi”.
La începutul trezirii spirituale din anii 60′, teologia protestantă nu mai conţinea nimic miraculos în ea. Darurile Duhului Sfânt nu numai că au fost reduse la un pachet convenabil, dar erau redefinite. De exemplu darul prorociei era definit ca darul predicării Evangheliei, cel al cunoaşterii era darul dobândirii cunoştinţelor intelectuale, iar cel al înţelepciunii ca fiind inteligenţa umană.
Înainte de a încheia acest subcapitol trebuie să spunem că după părerea persoanlă, reformatorii au scos doar acele daruri din listele Noului Testament care puneau în umbră capacităţile intelectuale ale omului. De îndată ce un dar duhovnicesc se putea uşor confunda cu capacităţile sau meritele umane el nu prezenta nici un pericol pentru firea pământească şi putea rămâne în listă. Se poate remarca cu destulă uşurinţă că sunt negate acele daruri în care elementul divin este mai vizibil, pe care firea pământească nu şi-l poate asuma fără riscuri. Biserica creştină a ajuns astfel la cea mai mare tragedie a existenţei sale, aşa cum se exprima A. W. Tozer, eliminând divinul din activitatea ei, iar ceea ce este muritor dominându-i întreaga structură. „Biserica Creştină nu se poate ridica la statura ei adevărată în împlinirea scopului lui Dumnezeu atât timp cât membrii ei neglijează adevăratele daruri ale harului şi Duhului lui Dumnezeu. Mare parte din activitatea religioasă pe care o vedem în bisericile noastre nu este lucrarea eternă a Spiritului etern, ci lucrarea muritoare a minţii omului muritor” (Tragedy in the Church: The Missing Gifts de A. W. Tozer, Christian Publications, 1990, p. 25).
Respingând o parte a darurilor Duhului Sfânt, Reforma nu se poate să nu fi întristat pe dătătorul lor. În acest context, nu e de mirare că Reforma a adus diviziunea, erezia şi poate cea mai mare dintre toate ereziile, liberalismul teologic. O mişcare care respinge participarea Duhului Sfânt în Biserică şi care preamăreşte capacitatea minţii umane, nu poate duce decât la tragedia de care amintea A. W. Tozer.

Un sentiment adânc şi autentic de recunoştinţă este atât de străin rutinei noastre zilnice, cât este de străin porcului care râmă neobosit în jurul curţii. Avem cam acelaşi sentiment al aprecierii pentru pâinea de pe masa noastră pe cât are râmătorul faţă de merele căzute pe jos. Ca şi boul la iesle, sau măgarul în faţa braţului de fân, luăm totul fără un sentiment de uimire, apreciere şi recunoştionţă; fără să ne întrebăm de cauza din spatele lucrurilor. Nu cunoaştem aprecierea faţă de faptul că Dumnezeu nu numai că a creat constelaţiile infinitelor spaţii cosmice şi ştie pe nume orice stea, dar este acelaşi Dumnezeu care dă corbilor de mâncare la vremea potrivită şi priveşte cu milă la fiecare vrabie când cade. Nu ştim nimic de recunoştinţa că noi, ca şi toate creaturile înaripate ale cerului şi patrupedele pământului, suntem concepuţi şi creaţi de inteligenţa Sa infinită, născuţi din dragostea Sa nemărginită, purtând încrustat în noi chipul Său.
Gratitudinea pe care mulţi bărbaţi o au pentru soţiile lor, este ca un costum de bal; o poartă doar la ocazii festive. A fost o vreme când ea era pentru el bunătatea şi frumuseţea întruchipată. Era un mister profund în jurul personalităţii ei, ca aureola ce îmbracă crestele munţilor în paşnice apusuri. Dragostea ei a adus la lumină tot ce era bun şi pur în adâncul fiinţei lui. Orice lucru frumos pe care-l vedeau ochii lui, şi orice sunet plăcut pe care-l auzeau urechile, toate îi aminteau de ea. Orice respiraţia era o rugăciune de mulţumire faţă de Dumnezeul care a creat o asemenea fiinţă neasemuită şi care, i-o dăruise lui. Era doar recunoştinţă şi gratitudine în acele zile ale fericirii dintâi. Apoi a venit obişnuitul. Azi, ea şi-a luat locul între frigider, aragaz, televizor şi cealaltă mobilă din casă.
Pentru o mulţime de soţii, bărbatul onest, care munceşte din greu; bărbatul ponderat, aşezat, care se întoarce acasă în fiecare seară, nu e preţuit mai mult decât cărbunii pe care camionagiul îi lopătează în subsolul casei. Ai nevoie de cărbuni şi ai nevoie de un bărbat la casă. Îi ai pe amândoi. Amândoi nu sunt decât o rutină, pentru care nu nutreşti nici o recunoştinţă specială.
Ar trebui să le vizitaţi pe surorile voastre şi să vedeţi lacrimile fierbinţi cum le brăzdează obrajii atunci când povestesc cum bărbaţii lor, nişte beţivi ordinari, le bat pe ele şi pe copiii lor. Veţi găsi o mulţime de asemenea femei. Veţi întâlni o mulţime bântuite de spaima că ginerele lor va veni din nou beat acasă şi o va bate pe fata lor.