Vă recomandăm să vizitaţi:
Blogul pastorului Cristian Ionescu

Popas pentru suflet

La adresa: popaspentrusuflet.wordpress.com

Iată ce scrie pastorul Ionescu în prezentarea blogului său:

Suntem într-o eră care nu mai poate fi definită: sunt prea multe variabile economice, politice, morale, sociale, tehnologice…!
Ne putem însă, defini pe noi înșine. Cine suntem și ce vrem.
Pentru aceasta, din când în când, avem nevoie de opriri deliberate în iureșul aproape inconștient al vieții.
Scopul acestei pagini este tocmai de a ne opri.
Vă oferim un popas pentru meditație. Pentru autodefinire.
Subiectele pe care le vom trata sunt pe această directie.
Funcție de mediu, circumstanțe, subiecte de opinie, ne spunem noi înșine nouă înșine, cine suntem de fapt.
Vă dorim un popas binecuvântat!

Rezistenţa penticostală

Cartea „Răscumpărarea memoriei” remarca faptul că mişcarea penticostală din România nu a produs o dizidenţă remarcabilă, asemenea celei baptiste. Doar Victor Răscol prin memoriile sale s-ar ridica la un astfel de grad de rezistenţă împotriva regimului ateu din România. Trebuie să recunoaştem că acesta este adevărul. Mişcarea noastră a fost lipsită de intelectuali de frunte de talia celor din alte denominaţii, oameni ai lui Dumnezeu curajoşi, gata să lupte pe plan ideologic cu regimul comunist, prin manifeste, declaraţii sau platforme ideologice. Cu toate acestea, cred că se face o nedreptate mişcării penticostele din România comunistă, nesesizându-se o altă formă de dizidenţă pe care am folosit-o noi, penticostalii, cu succes. Evanghelizarea.

La începutul anilor ’80 a devenit tot mai clar pentru mine ideea că Biseirca din România este o cetate asediată, şi am scris atunci cartea: „Biserica în asediu”, pe care n-am avut resursele financiare s-o public decât  în 1992, deşi o bună parte din ea a fost publicată mai devreme în revista „Exodus”. Revelaţia situaţiei în care ne găseam, ne-a condus la conştientizarea că nu vom putea ieşi din asediu decât prin evanghelizare. Dacă s-ar studia acest fenomen, am putea constata, cu dovezi istorice, faptul că mişcarea penticostală s-a concentrat în anii aceia spre evanghelizare. Tot mai multe biserici organizau „săptămâni de evanghelizare” la care erau ivitaţi seară de seară predicatori şi evanghelişti de peste tot din ţară. Să nu uităm că Departamentul Cultelor,  prin liderii noştri naţionali şi locali, ducea o activitate furibundă împotriva „vagabondajului” nostru. Mai am şi acum o mică agendă în care mi-am notat localităţile din judeţul Bihor (şi nu numai), unde am fost la seri de evanghelizare. În luma Decembrie 1982 am fost la evanghelizare în 40 de localităţi. În unele seri am predicat în două sate care erau mai apropiate, iar duminicile în două sau chiar trei biserici. În Dacia mea intrau cinci persoane: eu (şoferul) şi un quartet bărbătesc. Am vizitat zeci şi zeci de biserici în oraşe mari sau la sate. Noi eram o mică parte din valul uriaş de evanghelişti şi cântăreţi care cutreeram ţara. Evadam din biserica asediată şi cuceream suflete pentru cer. Veneam de la fiecare evanghelizare cu bucuria în suflet pentru oamenii care-L primiseră pe Isus. Îi chemam în faţă la rugăciunea pocăinţei. După aceste evanghelizări urmau botezuri în apă pentru noii convertiţi.

Evanghelizările erau forma noastră de protest împotriva regimului. Modalitatea aceasta de revoltă împotriva sistemului comunist nu scotea în evidenţă eroi, nu producea documente progmamatice sau manifeste creştine. Dar forma aceasta de luptă nu era cu nimic inferioară altor forme de respingere a sistemului. Cu fiecare suflet câştigat pentru Împărăţia lui Dumnezeu era unul mai puţin în cea a întunericului. Cred cu toată inima că Duhul Sfânt a condus această lucrare şi călăuzirea Lui este cauza creşterii numărului de penticostali în România din acea perioadă.

Două erezii contemporane majore

Furtuna mediatică iscată recent de dezvăluirile cărţii „Răscumpărarea memoriei”, a scos printre altele la lumină şi două erezii contemporane foarte periculoase. Citind postările şi mai ales comentariile blogurilor creştine, ele sunt mai mult decât evidente. Prezentarea aceasta are scopul unei provocări la discuţii pe seama acestor două mari erezii contemporane care sunt se pare foarte pe larg răspândite în comunităţile penticostale, atât din ţară cât şi din Diaspora.

În primul rând sunt foarte mulţi credincioşi care cred că păcatele noastre se diminuiază sau chiar dispar în timp. Adepţii acestei erezii spun cam aşa: „De ce trebuie să scormonim în trecut după mizeriile păcatelor? Evenimentele s-au petrecut cu peste 20 de ani în urmă. Noi suntem tineri şi n-am participat la ororiile comunismului. Nu ne interesează aceste lucruri din trecut. Lăsaţi-le în ‘marea uitării’!” Potrivit acestei gândiri, păcatele se diminuiază în timp, sau chiar dispar. Aşa cum noi le uităm, le-a uitat şi Dumnezeu. Despre morţi – numai de bine! Să nu ne mai aducem aminte de relele trecutului. Cele rele – să se spele! Nu vrem să ştim trecutul! Ne interesează doar prezentul şi viitorul!

A doua mare erezie este legată de concepţia fundamentală a mântuirii omului. Ciudat, dar mulţi credincioşi nu cred în mântuirea noastră prin credinţa în jertfa Domnului Isus, ci mai degrabă suntem mântuiţi prin faptele noastre. „Numai la ziua cea mare a judecăţii divine vom şti încotro va atârna mai greu cântarul”. Ochelarii acestei teologii îi folosim apoi la evaluarea faptelor semenilor noştri. Fratele „n-a făcut numai relele despre care vorbeşte cartea lui Vasilică!” Ne aducem aminte ce băiat de treabă este, ce eforturi a făcut pentru a ne ajuta, ce realizări are în palmares. Contează azi mai mult talentul, realizările şi relaţiile interumane, decât caracterul. Ne purtăm ca o fată bătrână dornică de măritiş. „Mamă, e bogat, e frumos, e deştept. Are câteva mici defecte. Minte, fură şi e afemeiat, dar în general e băiat bun.” Nici măcar Iuda n-a făcut doar fapta sa atât de mizerabilă. Cred că era un casier organizat şi disciplinat. A ajutat săracii. A fost politicos cu colegii şi cu Domnul. Nu există oameni desărvârşit de răi. Ar fi egalii lui Satan. Nu există nici oameni perfecţi în bunătate. Ar fi egalii lui Dumnezeu. Creştinii din America scriau elogios la început despre Hitler. Nu se îmbăta, nu fuma şi nu era afemeiat. Avea doar un „mic defect”. Ucidea oameni. Cu milioanele.

Peste aceste două erezii au venit votările. Rezultatele? Pe măsura teologiei. Reflectând procentajul corupţiei teologice şi morale.

Forme seci

„Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale! Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată” (Amos 5:23, 24).

Păcatul. Noţiune nepopulară. O permanentă amendă a liniştii sufletului nostru. El nu iese decât cu pocăinţă şi credinţa în puterea curăţitoare a sângelui sfânt. Crucea. Cu toate acestea, apelăm la remediul divin doar în extremis. Recurgem la toate paliativele cunoscute. Cel mai des la religie.
Lenin a avut perfectă dreptate. „Religia este opium pentru popor”. Drog. Narcotic pentru conştiinţa care încearcă să scape de păcate prin ritualuri. Rituri. Tradiţii. Slujbe. Cântări. Servicii. Programe. Dogme. Jertfe şi sărbători. Sfinţi şi muceniţe. Canoane şi autoflagelări. Penitenţe şi spovedanii. Prescuri şi icoane.
Lista poate continua. Avem fiecare una.

La ultima inspecţie pe care Mântuitorul a făcut-o templului din Ierusalim în momentul decisiv al istoriei acestei naţii, Şi-a găsit Casa de rugăciune „o peşteră de tâlhari”. Plină de religie. O religie fără Dumnezeu. O religie fără Dumnezeu ne lasă cu păcatele nu numai intacte, dar agravându-se. Roata tradiţiilor funcţiona ireproşabil unsă în permanenţă de sângele mieilor şi aurul schimbătorilor de bani. Jertfe. Ritualuri. Toată recuzita. Religie. O religie tranchilizantă. Opium peste tumultul păcatelor. Anestezic de suflete bolnave de păcat.

Mă uit la noi. La cei religioşi. La cei ce reclamăm moştenirea crucii. La noi toţi, indiferent unde ne-am afla. La toţi creştinii ţării. Tradiţionalişti sau liberali. Stricţi. Simpli. Istorici. Recenţi. De sus sau de jos. Botezaţi de mici sau la maturitate. Milenişti sau amilenişti. De duminica sau sâmbăta. Evanghelici. Mistici. Pragmatici. Cu robe. Cu gulere. La costum cu trei nasturi. Fără cravată. Carismatici. Născuţi din nou. Cu succesiune apostolică. Cum doriţi. Nu cumva ne drogăm cu formele noastre de închinare? Nu cumva am ajuns să le considerăm paliative contra păcatelor? Produsul religiilor noastre este mai degrabă slujba sau „programul” religios, decât caracter asemănător lui Christos. Şi când larma slujbei se ridică spre cer, divinitatea Îşi astupă urechile.
Sărbătorile şi slujbele şi programele, ritualurile şi închinările nu pot sta alături de lipsa de caracter. Dreptatea şi neprihănirea trebuie să fie ape limpezi care să curgă viu şi etern de sub altarul religiilor noastre.
Nu contest forma închinării nimănui. Nici o formă de închinare înaintea lui Dumnezeu nu poate fi păcătoasă în sine. Contexte culturale şi sociale cer forme diverse de închinare. Dumnezeu ne-a creat diferiţi şi exprimarea inchinării noastre înaintea Sa trebuie să exprime diversitatea creaţiei. Păcatul constă în practicarea formei fără caracter reînoit prin Cruce.
Crucea lui Christos este şi rămâne singurul mijloc pentru iertarea păcatelor. La cruce, sângele divin spală păcatele iar instrumentul morţii îl va crucifica pe păcătos. „Am fost răstignit împreună cu Christos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine”, spunea apostolul Pavel (Galateni 2:20).

Este ispititor să privim la panoplia ritualurilor religiei de vis-a-vis şi să condamnăm procesul de anesteziere de conştiinţe care are loc. Ni se pare că „narcoticul” le este administrat cu instrumente mai multe şi mai sofisticate. Mai vechi. Uităm însă un lucru banal. Indiferent de metoda prin care luăm otrava există o singură consecinţă. Moartea.
Ne anesteziem conştiinţele cu fum de tămâie şi ungeri cu mir, sau doar cu cântări de cor şi fanfare? Doar cu cântări comune? Cu frecventarea bisericii? Rezultatul este acelaşi. Unele morţi sunt mai costisitoare decât altele. Atât.

Avem nevoie de iertarea Celui ce-a murit pe cruce pentru răscumpărarea noastră. El în noi, „nădejdea slavei” este garanţia unui caracter nou, dinamic, tot mai asemănător Lui. El a venit să ne scape de păcate şi de religia care în loc să ne conducă la El, ne amorţeşte simţurile torţionate de păcate.

Instrumentarul religiei mele, indiferent cât de elaborat este el de scurgerea timpului şi de confruntarea cu contextul cultural, este mijlocul prin care un caracter schimbat se închină în duh şi adevăr Dumnezeului celui viu, sau este instrumentul morţii sale lente şi sigure sub auspiciile religiei sale în cazul în care este folosit fără o schimbarea radicală a lăuntrului prin Christos.
Educaţia produce păcătoşi cu diplomă. Religia, păcătoşi religioşi. Numai Christos poate face oameni noi.

Religia oamenilor născuţi din nou este muzică plăcută pentru cer. Indiferent cu ce instrumente se cântă.

Felinarul roşu

Redactorul revistei Cuvântul Adevărului, povesteşte în numărul din ianuarie 1931 al revistei, că în data de 22 noimebrie 1930 a fost într-o audienţă la Ministrul Subsecretar de Stat pentru Culte. De acolo a fost îndrumat spre Consiliul Inspectorilor de Culte. Se pare că nu a fost tocmai invenţia comuniştilor crearea unui astfel de departament al cultelor. El funcţiona deja în anul 1930.
Acolo, după ce a fost chestionat asupra credinţei penticostale, a constatat că persoana cu care stătea de vorbă încerca „să fim împinşi spre „focul roşu”, spre „steagul roşu” şi spre „locomotiva roşie” Înţelegeţi? Spre bolşevicii care au suprimat credinţa în Dumnezeu…”
După câte putem înţelege din aceste fraze, Ion Bododea se confrunta cu un bolşevic, cu un comunist, din Consiliul Inspectorilor de Culte.
Un alt lucru demn de remarcat din aceste rânduri este opinia redactorului Cuvântului Adevărului despre bolşevici. Ei luptă cu toate puterile pentru instaurarea ateismului şi prin aceasta sunt duşmanii noştrii numărul unu. El înţelege că un om lipsit de credinţa în Dumnezeu este victima sigură a „oricărui îndemn criminal şi rău”.
Cuvintele lui Ion Bododea comunică deosebit de clar că liderii mişcării penticostale nu erau străini de potenţialul rău al comunismului şi de intenţiile lui de a şterge credinţa din inimile oamenilor printr-un program de ateizare forţată. Era clar că a coopera cu un astfel de sistem era colaborarea cu călăii credinţei noastre. Şi totuşi, liderii noştrii s-au lăsat duşi cu locomotiva roşie spre casa cu felinarul roşu. Acolo ne-au înşelat preacurvind cu puterea politică.
Fără pocăinţă, vor ajunge în focul cel roşu. Şi veşnic.
Iată citatul din Cuvântul Adevărului:

Sau… Casa arde şi baba se piaptănă…

Ce preţ avem în ochii lumii

„Dar Isus le-a zis: ‘Nicăieri nu este preţuit un prooroc mai puţin decât în patria şi în casa lui'” (Matei 13:57).

Fiecare din noi am fost eroi în deplasare şi oameni obişnuiţi acasă. Preţuiţi de alţii şi desconsideraţi între ai noştrii. Într-un fel, este normal.
Am crescut sub ochii părinţilor, care ne cunosc toate neputinţele, toate defectele. Până şi viitorul şi devenirea noastră le vor vedea prin prizma lor. Pentru ei vom rămânea mereu copiii lor.

Ceva asemănător se va petrece cu sătenii sau vecinii noştri. Vom rămâne pentru ei obişnuitul, comunul, cotidianul. Nu din lipsă de evaluare corectă a valorii noastre ci din neputinţa de a învinge cotidianul. Pentru sătenii din Nazaret, Isus a rămas mereu fiul tâmplarului, băiatul acela cuminte pe care-l cunoşteau cu toţii. Nu puteau trece dincolo de imaginea construită în timp. Nu se puteau depăşi pe ei înşişi. Tragedia celor din Iudeea este că această neputinţă i-a împiedicat nu să cunoască o persoană obişnuită, i-a orbit să nu vadă Dumnezeirea lui Christos. Neputinţa lor i-a privat de mântuire.

Ne obişnuim cu frumuseţile din jur fără să le mai acordăm creditul necesar. La fel cum ne obişnuim cu binele vieţii pe care o trăim. Credem curând că ni se cuvin toate aceste lucruri, că ele fac parte integrantă din viaţa noastră de fiecare zi, trecând în banal, în cotidian. Suntem miraţi când cineva din alte locuri se minunează de frumuseţile care ne înconjoară, aşa cum felahul egiptean se miră de sacrificiul atâtor oameni de pretudindeni din lume care vin să vadă marele piramide. Pentru el care a crescut la umbra lor, ele nu sunt altceva decât mormane ordonate de pietre, peisaj banal cu care s-a obişnuit atât de mult că nu mai prezintă pentru el nici un mister.

Poate că deposedaţi de ceea ce avem, deportaţi în locuri aride şi neprimitoare, am reevalua frumuseţile de care suntem înconjuraţi. De obicei, preţuim lucrurile doar atunci când le pierdem.

Fraza Mântuitorului este dureroasă. Se cuprinde în ea respingerea. „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit”. N-au văzut în El decât fiul tâmplarului, imagine ce nu se ridica peste nivelul lor de percepere a realităţii. El era Mântuitorul lumii, şi n-au ştiut!
Admirăm şi preţuim mereu străinul, iarba din curtea vecinului, marfa de import, talentul vizitatorului. Minunile se petrec întotdeauna în alte locuri. La noi n-au loc de banalităţi. Ideile altora sunt mereu citate. Frumuseţea altor locuri ne colorează visele. Ţările depărtate au magnetul aspiraţiilor noastre. Fascinaţia lucrului diferit. Vraja necunoscutului.

Mi-aduc aminte de zilele copilăriei când mama primea musafirii şi le punea pe masă, ca orice român ospitalier, tot ce avea ea mai bun. Când fratele meu mai mic a insistat să se aşeze şi el la masa cu bunătăţi, mama i-a spus că bucatele erau aşternute „pentru oameni”. Replica mezinului n-a întârzâiat: „Dar eu nu sunt om?” Era. Bineînţeles că era. Dar acum erau alţii mai importanţi decât el. Alţii erau mai oameni decât omul din casă. El era de-al nostru. Putea deci să stea oriunde. Să mânânce orice. Profet în patria sa nu se bucura de preţuirea nici măcar egală cu cea a străinului care ne vizita casa. Pentru străini aveam o cameră „nouă”, mobilată frumos, cu paturi şi perne mari cu dantele. Ea nu era pentru noi. Nu aveam voie să intrăm acolo, eventual să ne luăm hainele noi din dulap pentru duminica. Era pregătită tot timpul pentru rarii musafiri care erau întotdeauna primiţi în camera lor.
Apoi, la masă foloseam blidele de pământ ars, farfurii descompletate sau ciobite, linguri metalice care rugineau şi se înnegreau. Musafirii însă aveau la noi un serviciu de porţelan şi linguri argintate. Străinii care le ţineau la noi nu ne lăsau să le folosim. Noi, cei de-ai casei, puteam să mâncăm din orice fel de farfurie. Ei, musafirii, străinii, nu puteau.
Cu gândul la ei, care puteau veni oricând, pe neaşteptate, trebuia să măturăm prin casă. Dacă vine cineva? Ce ar păţi ei săracii dacă le-ar fi văzut nespălate? Le spălam de fiecare dată ca nu cumva să vină acest cineva şi să fie ofensat de priveliştea lor.

Trăim în gând cu acest cineva care s-ar putea să vadă ceva care nu trebuie văzut. Obsesia noastră cu acest „cineva” merge până la ridicol. Ne luăm lenjerie curată când plecăm de acasă, ca nu cumva, acest cineva să vadă că purtăm maieruri cu găuri, ciorapi uzaţi sau chiloţi cu floricele „în cazul că avem un accident” şi suntem duşi la spital. Ne îmbrăcăm de urgenţă în haine mai bune la bănuiala că vine cineva la noi. Plecăm în oraş şi ne gătim cât se poate mai bine, chiar dacă acum cu vârsta ne trebuie de două ori mai mult timp ca să arătăm pe jumătate de bine ca altă dată. O facem pentru străini, bineînţeles. Doar n-o să ne îmbrăcăm frumos că vine soţul acasă? Că vine mama de la piaţă? Ca să mă vadă soţia? Poveşti. Ei sunt de-ai casei. Pot deci să mă îmbrac oricum. Să miros a usturoi, bălegar din grădină, sau a transpiraţie. Doar n-o să ne parfumăm pentru cei de-ai casei!

Uneori sunt copleşit de ospitalitatea şi generozitatea fraţilor care mă primesc în bisericile lor, apoi în casele lor. Nu voi uita niciodată o vizită la Rădăuţi în inima Bucovinei, unde surorile noastre au făcut o adevărată artă culinară, întrecându-se într-o ospitalitate pe care n-o mai întâlnisem până atunci. Eram tratat dincolo de orice merit, cu abundenţa unui har divin. Bucurându-mă de favorurile nemeritate mă gândeam la fraţii din loc. Mă întreb dacă soţii acestor bucătărese de excepţie erau trataţi la fel ca noi? Mă îndoiesc.

Ne dăm seama de valoarea profetului de-acasă numai după ce l-am pierdut. Probabil după ce l-am ucis. Apoi îi construim o statuie din pietrele cu care am dat în el.
Trist! Nespus de trist şi adevărat!

În numărul din ianuarie 1931, revista Cuvântul Adevărului, publică „Buletinul prigonirilor” sub semnătura redactorului Ion Bododea. Trebuie să reţinem că mişcarea penticostală nu era legal recunoscută şi că existau persecuţii din partea aparatului de stat, cu toate acestea exista libertatea de a scrie şi publica. Ce mare contrast cu „epoca de aur” când eram la fel de persecutaţi (dacă nu mai rău), fără posibilitatea să putem comunica aceste suferinţe. Ca spectacolul să fie şi mai grotesc, cei care ne încurajau altădată în persecuţii, ne spuneau cât este de bine şi ce minunat o duceam.

În revista Cuvântul Adevărului din ianuarie 1931, Gheorghe Bradin, a publicat un articol, întitulat: „În pragul Anului Nou”, în care face o trecere în revistă a celor mai importante evenimente ale anului care tocmai a trecut (1930).

„În anul trecut prima mare lucrare pe care Domnul a făcut-o pentru Biserica Sa, a fost aceea că a ridicat ocara pe cari adversarii s-au străduit ca s-o pună la activul nostru. Să ştie că în anul 1929 s-a tipărit în contra noastră o broşură întitulată: „Rătăcirea Penticostalilor”. Încă la începutul anului 1930 bunul Dumnezeu a voit să nimicească această lucrare care n-a fost după voia Lui. Şi în acest scop El care este A-tot-înţelept, nu ne-a ales pe noi, decât a ales tocmai pe unul din autorii acelei broşuri. Fr. V. Gaspar este acela pe care l-a ales Dumnezeu şi prin el a nimicit lucrarea, pe care acest frate a făcut-o în tovărăşia altor oameni şi fără Dumnezeu”.

Gheorghe Bradin consemnează apoi că Dumnezeu a lucrat „în unire cu noi, ajutându-ne la lăţirea măreţei Sale Evanghelii. Aliluia! Mărturia noastră a fost întărită de Dumnezeu cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite nouă după voia Sa.”

Duşmanii bisericiilor penticostale,

„…văzând că şi atacul cu broşura: „Răt. Pent”, a eşuat… au făcut uz de cea mai josnică armă de luptă, care se numeşte „Pâra la Autorităţile Statului”. Această metodă şi această armă a fost întrebuinţată şi contra Domnului şi a primilor creştini. Să ştie însă toţi aceia care fac uz de astfel de arme, ei nu mai au sprijin Cuvântul lui Dumnezeu şi adevărul. Şi dacă pe acestea nu le au la temelia credinţei, apoi să fie siguri că nu-i va putea scăpa de catastrofa ce-i aşteaptă nici o baionetă din lume, decât numai singur Dumnezeu dacă se vor întoarce să-L caute din toată inima.”

În finalul articolului, Gh. Bradin sfătuieşte şi încurajează pe credincioşii penticostali, care va trebui să treacă prin suferinţe şi persecuţii şi mai mari.

„În anul 1931 ne aşteaptă o luptă şi mai înverşunată ca până aci… Pentru aceasta se cere dela noi mai mult ca ori când, să ne strângem rândurile, să păzim unitatea Duhului prin legătura păcii. Efes. 4:3… „Nu vă temeţi de ei! Aduceţi-vă aminte de Domnul cel mare şi înfricoşat, şi luptaţi pentru fraţii voştri, pentru fii voştri şi fetele voastre, pentru nevestele voastre şi pentru casele voastre!” Nem. 4:14. Domnul să ne ajute! Amin!”

Azi când ştim adevărul despre anii comunismului, ne punem întrebarea legitimă: Cum se poate ca aceşti oameni care au suferit, care au ştiut ce armă teribilă este vânzarea fraţilor autorităţilor statului, şi care au cunoscut cum să-i încurajeze pe cei care treceau prin persecuţii, să devină ceea ce au devenit?