Portrete de farisei – Imitatorul

De-alungul  anilor am analizat cu atenţie fauna fariseică şi modul în care se proliferează în sânul bisericilor noastre. Am refuzat mereu să-i expun vederii şi cunoaşterii publice, gândindu-mă la o posibilă pocăinţă, la o trezire spirituală a lor. Ţi-ai găsit! Se pare că odată cu trecerea anilor, nu numai numărul sporeşte, dar şi potenţialul lor în rău, să nu mai vorbim de apariţia unor noi forme de exprimare ale aceluiaşi rău – fariseismul. La fel ca bolile, în ciuda avansului ştiinţelor medicale, nu numai că bolile există, dar descoperim forme noi ale aceleaşi boli, fără să mai vorbim de cele cu totul necunoscute până azi.

Există un tip special de fiinţă umană care mă contrariază. Efectiv, în faţa acestui specimen rămân uimit şi în totală confuzie. Aproape că este imposibil de-a fi cunoscut. Nu pentru că ar fi impenetrabil, opac sau ceva de neconceput. Este foarte greu să ştii cine este, pentru că el imită întotdeauna pe cineva. Se dedublează, se transpune ca un actor în pielea altuia, furându-i ideile, gesturile, vocea, comportamentul, până acolo că se pierde pe sine în acest proces. Devine imitaţia altuia.

Fenomenul merită atenţie, deoarece el produce mai multe rele de-odată. În primul rând, este pierderea personalităţii imitatorului, apoi, prin proastă reprezentare, imitatul, are numai de păgubit în reputaţie. Să nu mai vorbim de confuzia celor care observă acest fenomen bizar.

Am cunoscut pe cineva care-şi imita mentorul spiritual al tinereţil sale, chinuindu-şi corzile vocale pentru a reda timbrul vocii acestuia. Îşi schimonosea faţa pentru a semnăna cu imitatul şi apoi repeta până şi cele mai banale gesturl ale victimei. Victimă, pentru că era un om furat. De voce, gesturi şi idei.

În lumea noastră civilizată există legi care îţi protejează creaţia artistică, literară sau ştiinţifică. Plagiatul se pedepseşte. Furtul de idei se condamnă. Semnătura pe ceea ce nu-ţi aparţine ca rod al creaţiei, se aduce în instanţă. Pentru furtul personalităţii cuiva, a felului unic în care a fost creat de Dumnezeu, a gesturilor, şi comportamentului, se pare că nu a fost concepută nici o lege.

Este adevărat că există mult mai mulţi imitatori decât creatori, când este vorba de bunurile materiale. Este suficient ca într-o anumită grupare cineva să se îmbrace mai deosebit, ca, în ciuda felului neobişnuit al vestimentaţiei, să apară curând şi alţii cu aceleaşi haine. Este destul să-ţi vopseşti casa verde, ca pe aceeaşi stradă să mai apară case cu aceeaşi culoare. Oamenil imită. Reproduc ceea ce văd. Fenomenul, deci, nu este unul nou sau specific numai vieţii religioase. De mici copii vrem să fim aidoma cuiva. Vrem să devenim ca eroii copilăriei noastre. Orice om are unul sau mai multe modele. Într-un fel sau altul, fiecare suntem discipolii cuiva. Dorim să ne asemănăm cu cineva, să păşim pe urmele cuiva.

Puţini pot fi originali în această lume în care tot ce este a mai fost. Dar nu acesta este cazul imitatorului. El nu urmăreşte un ideal, nu este pătruns de exemplul ilustru al unei personalităţi, nu calcă pe urmele unui model. El îl fură. Intră în pielea lui. Se transformă pe sine deposedându-şi victima nu numai de ideile şi modul de viaţă ci, mai ales, de acele lucruri unice, cu care Creatorul ne-a înzestrat pe fiecare.

Imitatorul violează flagrant principiul de bază al universulul creat de Dumnezeu, diversitatea. Creatorul nu a făcut copii ci numai originale. De aceea două flori nu sunt la fel. Două stele nu strălucesc identic. Două frunze nu sunt asemănătoare. Vă puteţi imagina plimbându-vă într-o pădure în care copaciii sunt de aceeaşi grosime la milimetru, aceeaşi culoare, aceleaşi frunze, cu crengile dispuse simetric şi identic? Aţi accepta ca toate firele de iarbă să aibă aceeaşi culoare, formă, înălţime, dispunere spaţială? Ne-am trezi dintr-o dată într-o lume artificială, stranie, neprimitoare. Ce aţi zice dacă fiecare din noi am avea aceeaşi formă, culoare, acelaşi caracter, aceleaşi obiceiuri?  Ar trebul să inventăm măşti de-a ne face diferiţi unii de alţii. Alfel ne-am simţi ca într-un oraş cu case identice ca formă şi culoare, cu străzi purtând aceleaşi nume şi numere de case identice. Bătând la orice uşă ne va deschide aceeaşi fiinţă. Am fi mai pierduţi ca în cel mai imens deşert. Deşertul uniformităţii.

Imitatorul, violând  principiul diversităţii, al unicităţii fiecărei fiinţe create de Dumnezeu, reproduce, sau mai bine zis, încearcă să reproducă, o altă fiinţă existentă, furându-i particularităţile. Când îl întâlneşti pe Imitator, te afli în faţa unei drame a unui om care nu vrea să fie el însuşi şi care de fapt nu poate fi altul. El este ca un actor pierdut printre propriile sale roluri. Actorii sunt însă singurii ipocriţi cinstiţi. Li s-a cerut să întruchipeze pe altţi, de obicel personaje create artificial de imaginaţia regizorilor şi a romancierilor.

Imitatorul nu dispune de mobilitatea unul actor de a-şi schimba obiectul imitaţiei. El este prims în capcana unuia singur care, probabil, a exercitat o anume fascinaţie pentru el. Se străduieşte, poate mai mult inconştient, să-l imite. Pentru cei ce nu-l cunosc pe imitat, fenomenul nu pare atât de grotesc, dar dacă ţi se întâmplă să cunoşti victima deposedată de personalitatea ei, să vezi caricatura sa în prezentarea măscăriciulul imitător, nu poţi să nu te revolţi.

Spuneam mai înainte că imitatorul încearcă să reproducă, să  facă copii după un anume original, şi că aceasta este o violare a principiulul diversităţii, principiu folosit de Dumnezeu în creaţia Sa. Uniformitatea nu poate fi decât o operă a celul rău. Ştim câtă suferinţă ne-au creat comuniştii ce s-au străduit să ne înregimenteze şi să ne uniformizeze. Egalitatea unor inegali prin natură nu ne-a adus decât frustrări, dar ea a fost creată artificial pentru ca aceia care ne conduceau să aibă tot mai multă putere asupra noastră, a conduşilor. Este adevărat că nu comuniştii au inventat uniformele, dar ei le-au folosit extensiv. Uniformă de şoim al patriei, pionier, utecist, şcolar, soldat, muncitor, etc. Aşa am devenit numere, coduri, părţi ale unul întreg ce putea fi stăpânit mult mai uşor. Astfel, dispăream ca indivizi, topindu-ne într-o masă uniformă. Puteai fi înlocuit. Puteai fi sacrificat, pentru că statul era mai important ca individul.

Personal, nu cred că imitatorul are asemenea idealuri. El o face, duplicând victima, inconştient, poate inspirat de acelaşi duh, care a distrus de-alungul istoriei milioane de personalităţi umane.

Nu te strădui să-l cunoşti pe imitator. E zadarnic. Nu vei afla cum este el în realitate. Vei cunoaşte poate doar trăsăturile victimel sale, bazarul lucrurilor furate. Nu vei reuşi să ştii cine este el. Nici el nu ştie.

7 gânduri despre “Portrete de farisei – Imitatorul

  1. Fr.pastor, citesc cu mare placere cam totce gasesc si ce are la autor Petrica Lascau.M-au surprins chiar si versurile „de demult” scrise cu verva vremilor traite. Toate bune si frumoase dar, aceasta postare credeti ca o sa determine ceva schimbari?Accuma judec sau fac analiza, Domnul stie: 50% dintre pastori nu vor intelege, 75% dintre crestini nu vor intelege, 35% dintre pastori nu vor fi de acord cu cele expuse, multi se vor intreba pe ce probleme sunteti suparat, altii…si uite asa.Problema mea este alta.Eu pot fi banuit in oarece masura de subiectivism pentru ca inainte de a „veni la credinta” am mincat si eu o piine pe unde s-a putut si se mai poate si acuma (o dovedeste cartea RM)dar, de ce exista un adevarat miraj ca atunci cind vrem sa expunem o idee mai „pentecostala” folosim ca mediu ori comunismul ori „un ortodox”Nu credeti ca fr.Wurbrand avea dreptate cind spuneaa ca tocmai in aceste sisteme Dumnezeu si-a facut cel mai puternic numele de slava?Eu sunt foarte atras de privelistea credintei scumpe romanesti adusa si plantata in haliwoodismul nord american si in afara de faptul ca cei care au un job sacrifica prezenta la biserica pentru ceva ore in plus si faptul ca veniti dintr-0 saracie lucie au ajuns sa traiasca decent, cam ce s-ar mai putea spune? Scapati de asuprirea comunista nu au explodat aducerea trupurilor ca jertfe vii, nu am auzit strigind credinta peste tot pe unde ajung, iar daca mai avem pastori neintinati sunt comentati negativ daca cer cevaa biblic dar care obliga.Undeva se pierde firul.Prin cererile tineretului de a avea si ei engleza, si muzica ce misca trupul si nu inima, plexiglas pe linga tobosar, comitete ale tinerilor sau ce a mai fost la Atlanta, sa nu mai spunem de „ascensiunea” surorilor (si aici ma gindesc la ce a spus Dumnezeu lui Adam „pentru ca a ascultat de …” si uite asa , in loc sa raminem la ce am fost chemati, ne creem singuri „talpi”in care sa avem de batut cuie, ca postul si rugaciunea le-am ispravit. In toata aceasta vreme pe care o traim s-ar paarea ca s-a pierdut busola.Nu mai auzim o functie occupata ca asa a vorbit Domnul, prorociile sunt tot mai putine si mai „generale” tainele Domnului fiind auzite tot mai putin, familiile au probleme mai multe decit cei din lume, copii vin si nu prea la biserica, concurenta „auto” umple parcarile bisericilor si cite si mai cite. Daca tot avem adunari anuale ale celor cu raspunderi (sper sa nu gresesc) de ce nu se aloca 80%timp pentru „indreptarea lucrurilor” , cit despre predici ,fac o afirmatie periculoasa:se cunosc atitea forme de a fi ascultate, dedicatie pentru ele sa fie si dorinta din inima. Si la incheiere sigur,trebuie sa va dau dreptatea : Cezarului ce este a Cezarului si lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu- meditatia dvs este clar un semnal mare de alarma pentru credinciosii care sunt afara dar ei cred ca sunt inauntru,acest aspect fiind pericolul cel mai mare pentru biserica, pentru ceilalti fiind o invitatie la autoverificare pentru a nu cadea in pacatul fariseismului. Bunul Dumnezeu sa va binecuvinteze cu har si pace, cu multa intelepciune, pentru a vi se auzi clar glasul inaintea turmei.

    1. Romanule, ai spus-o pe romaneste.. 🙂 . Comunismul a fost cel mai bun sistem ptr. penticostalistii romani, ai dreptate. A tinut pocaitii – pocaiti, si pe ” pocaitii nepocaiti” i-a scos afara, la lumina,( ca nu au putut sa reziste persecutilor).
      Una dintre cele mai ironice fraze, a fost” motivul plecarii” pe care multi l-au pus pe dosarul de emigrare: ” vrem sa ne practicam religia in libertate”. Si am venit aici , si ne-a eliberat asa de tare dolaru, ca o sama din noi sintem robi la credit carduri, lucram 8 zile pe saptamina, evanghelizam pe ” nimeni” ca avem accent de japonezi, si oricum , nu ne prea baga in seama nimenea, la unele companii nici nu putem sa mentionam credinta noastra sa nu ofensam pe cineva…. chestii destea , ca in libertate.
      Un articol foarte interesant, despre ” libertatea” care ne asteapta in democratie
      http://pajamasmedia.com/michaelledeen/2009/02/14/were-all-fascists-now-ii-american-tyranny/?singlepage=true

    2. Romanule, vorbesti de farisei ?
      Ce criterie si factor au dat rezultatul procentelor
      in dreptul pastorilor, crestinilor si timpului :
      50%, 75%, 35%,80%… ? Cifre si % = IREALE !
      Pentru ca „ai mancat painea pe unde ai putut,
      si se poate si acuma”, da dovada DUBLICITATII.
      Nu va inselati, ce seamana omul, aceea v-a culage!
      Ai scris: „Scapati de asuprirea comunista nu au explodat
      aducerea trupurilor ca jertfe vii, nu am auzit strigind
      credinta peste tot pe unde ajung…”
      este adresata altora, dar persoanei I’a , nu se potriveste?
      Cat despre „ascensiunea surorilor, functiile ocupate,
      familii cu probleme,copii care nu vin la biserica,
      concurenta auto in parcare, nu-ti da dreptul sa
      afirmi ca predici se pot asculta prin atatea forme.
      Venirea la biserica nu este numai pentru predica
      si „interpretarea lucrurilor”.
      Trupul lui Hristios, ce-ti spune ?
      In final, daca „dai cezarului (ie: Pastor Lascau) ce este a
      cezarului -sigur,trebuie sa va dau dreptatea ”
      totalul comentariului dvr, va incadreaza in bine meritatul
      nume de roman, „care sunt afara dar ei cred ca sunt inauntru,
      acest aspect fiind pericolul ” egal cu FARISEISM.
      Sa auzim si mai bune, romanule.
      Fr. Lascau, GBY !

  2. Exista un fel de ” imitare” care este biblica. Daca imitam pe cineva numai ca sa ne scoatem pe noi in evidenta, pacatuim. Dar incercarea de a imita viata unui sfint, ptr. ca si noi vrem sa fim sfinti, este o virtute, cred.
    1 Thessalonians 1:6
    You became imitators of us and of the Lord,
    Eu as vrea sa pot sa-l imit pe fratele Aurel Popescu, dar dupa cum ” se citeste” , fara succes…

  3. Aveţi dreptate cu imitarea sfinţilor. E o obligaţie… Adăugaţi şi 1 Cor. 11:1, frate Bogdan.
    Nu sunt împotriva spuselor fratelui Lascău, dar ar mai fi ceva…
    Noi ştim ca imitaţia nu e ceva normal, însă nici originalitatea…
    Fratele Pustan spunea că „originalii sunt doar la spitalele de nebuni”.
    Iar eu, am citit cu ochii mei în Biblie (Ioan 5:44c), unde scrie că „diavolul vorbeşte din ale lui”. Spune numai de la el, e autentic.
    În schimb, noi spunem de la Domnul Hristos.

  4. Pingback: 10 postări în Top 50 WP (11.03.2011) « România Evanghelică

  5. Pentru-ca nu mai este pocainta cu frica de DUMNEZEU ,ci numai o dorinta de-a fi tot mai sus si „apreciat” de multi dar sa uitat ca DOMNUL ISUS a venit pe pamant si a slujit (matei 20:26,28) suntem chemati sa fim slujitori si robi a LUI ISUS. DOAMNE ajutane sa ne pocaim de tot eul nostru.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s