În vremuri de disperare
“Dar, Tu Doamne, Tu ești scutul meu, Tu ești slava mea, și Tu îmi înalți capul”
(Psalmul 3:3).
Cuvintele acestea au fost rostite de David în timp ce fugea de frica fiului său Absalom. Timp de câțiva ani de tăcere au lăsat ca amărăciunea să sape adânci canioane în inimile tatălui și fiului. Ambiția și dorința de putere a lui Absalom, tânărul fascinat de propria sa frumusețe l-au făcut nu numai nerăbdător dar gata să-și sacrifice tatăl pentru a deveni împăratul lui Israel. Războiul a izbucnit ca un fulger care a rupt loialități de o viață. Țara s-a polarizat înjurul celor doi lideri. Tatăl și fiul.
Dintr-odată omul după inima lui Dumnezeu se vede înconjurat de dușmani. “Doamne, ce mulți sunt vrăjmașii mei! Ce mulțime se scoală împotriva mea!”, strigă el disperat (v. 1). Până și sfetnicii săi nu mai văd nici o scăpare. Cei care evaluează situația nu mai întrezăresc ajutor nici măcar de la Dumnezeu. Cineva a venit să-i comunice: “Inima oamenilor lui Israel s-a întors spre Absalom!” (2 Sam. 15:13). A organizat imediat fuga de la Ierusalim din calea fiului său. “David a suit dealul măslinilor. Suia plângând și cu capul acoperit și mergea cu picioarele goale; și toți cei ce erau cu el și-au acoperit și ei capul și suiau plângând” (2 Sam. 15:30).
Din inima zdrobită a unui tată amenințat de propriul fiu a răsărit ca un fir de iarbă verde într-un pustiu arid, psalmul, cântarea lui David. Udat de lacrimile lui, cu capul plecat și acoperit de sacul de jale, acest fir străbate dintr-o dată piatra grea a inimii spre lumina speranței:
“Dar, Tu Doamne ești scutul meu.” Acum când nimeni nu mai vede nici o scăpare pentru mine, mă voi adăposti în Tine. Vei fi scutul meu împotriva săgeților dușmanilor mei. Când nu mai este nădejde în nici o resursă umană, când toți te părăsesc și se aliază cu dușmanii tăi, când nu-ți rămâne decât plânsul și retragerea rușinoasă, atunci este rândul Lui să te ajute. Scutul Lui îți va cruța viața.
“Tu ești slava mea!” Gloria și aureola împărătească a fost înlocuită cu cenușa disperării. Tronul cu dealul sterp al măslinilor. Răcoarea lespezilor de marmoră cu focul pietrei aspre a pustiului Iudeii. Aclamațiile supușilor cu blestemul lui Șimei. Bucuria cântărilor și petrecerilor cu plânsul deznădejdii. Slava împăratului s-a șters ca o umbră care dispare odată cu soarele ascuns după nori. Și ce este oare slava împăraților acestei lumi dacă nu o umbră? Atunci: “Tu ești slava mea!”.
De ce oare vedem acest adevăr doar atunci când gloria noastră dispare fără urmă? Probabil că suntem prea fascinați de ea, prea seduși de propriile titluri, realizări, reputație, faimă. Vedem adevărul doar deposedați de slava lumii acesteia. Atunci Domnul este slava noastră. Când în locul coroanei ne punem sacul de jale, când în locul mirului ne ungem capul cu țărână, vom vedea mai bine că toată slava ființei noastre este Domnul, Creatorul nostru. Atunci ne vedem ce ființă minunată a creat El.
“Tu îmi înalți capul!” Capul plecat spre pământ. Regele îmbrăcat ca orice om al durerii. Unul care plânge din mulțimea care plânge. Un oarecare fugar pe fața pământului. Fără glorie și fără apărare între oameni. Un condamnat la înfrângere. Când nimeni nu mai crede în scăpare, atunci David vede că Domnul este acela care-i va înălța capul plecat peste mulțimea dușmanilor săi. La adăpostul scutului lui Dumnezeu și îmbrăcat în slava Sa nu poate fi decât victorios. Dacă acum flutură la înălțime părul frumosului Absalom, este doar o chestiune de timp până când mândria va spânzura în crengile stejarilor.
Credința nu este rațiune curajoasă. Ea nu este nici opusul ei ci este ceva mai mult decât rațiunea. Credința nu va fi satisfăcută niciodată doar de rațiune. Ea te face să triumfi atunci când rațiunea îți prezintă toate dovezile înfrângerii. Un fel de miracol sau tocmai factorul care declanșează miracolul. Credința nu trebuie să fie mare ci credința trebuie să fie într-un Dumnezeu mare.
David pare un om care se smulge din gura hulpavă a unei unei mlaștini trăgându-se de propriul păr. Nu-l ajută nimeni. Este înconjurat de oameni mai speriați decât el. Toți plâng. Toți fug. I-a rămas credința sa în Dumnezeu singurul tovarăș de drum.
Oamenii lui Dumnezeu au fost întotdeauna încercați așa cum se încearcă avioanele, nu pentru a fi distruse ci pentru a se testa limitele utilității lor. “N-ar fi fost oare mai bine pentru ei să nu fi fost aleșii Domnului?” se întreba Kierkegaard.
Un rabin evreu l-ar fi întrebat pe Dumnezeu dacă ei, evreii mai sunt popor ales acum după ce tăvălugul istoriei a trecut peste ei, după holocaust. Primind un răspuns afirmatic, rabinul ar fi replicat: “Doamne, de ce nu mai alegi și pe alții să fie poporul Tău ales?”
Philip Yancey a observat că în țările afluente material creștinii se roagă: “Doamne îndepărtează încercările aceastea din viața noastră!”, pe când cei din țările sărace spun: “Doamne dă-ne putere să putem ieși biruitori din încercările noastre!”
Un predicator scoțian, predicând la înmormântarea soției sale a spus: “Voi cei din locuri însorite puteți avea credință; dar noi cei din frigul umbrelor trebuie să credem. Noi nu avem nimic altceva”.
Toate resursele acestei împărății glorioase, ale unui rege după inima lui Dumnezeu se epuizaseră acum, reducându-se totul parcă la un singur lucru care-i mai rămâne. Un singur buton roșu. Apăsat va aduce eliberarea și victoria. Nefolosit va aduce moartea. El se creamă “credința în Dumnezeu”. Funcționează sau nu? Îl va folosi? Spurgeon spunea despre credință că ea este un fel de lacăt samsonic al creștinului. Dacă îl tai, atunci poți să-i scoți ochii. Omul este total neputincios. Poți face ce vrei cu el.
Credința lui David triumfă peste tumultul acestei crize majore a vieții lui. Domnul, scutul lui l-a apărat de săgeata care zboară ziua. Slava lui Dumnezeu se odihnește din nou peste omul îmbrăcat cu sacul și cenușa durerii. Capul plecat spre glia Iudeii s-a ridicat deasupra dușmanilor săi. Ca Augustin, David crede în cele care nu se văd și răsplata credinței sale sunt lucrurile care se văd.
Deasupra capetelor dușmanilor se va ridica întotdeauna capul plecat înaintea lui Dumnezeu.
paşi spre lumină 
De la Spurgeon, putem lua mult mai mult decat „trabucurile…”, asa dupa cum de la proorocul Elisei putem lua mult mai mult decat…chelia !
Sunt convins ca intentionati, prin Duhul, sa spuneti cu totul altceva dar, in fine, cam atat…v-a iesit pe gura ! „Caci din prisosul inimii vorbeste gura !”
Bine zic ?
De ce oare ne minunam ca nu numai aici, pe blog, gandim la fel !
„Ce pot sa-mi faca niste oameni ?”
Cunosti desigur referinta!
Sa fii binecuvantat si tu, frate Livius !
@ ACIDUZZU,
Beneficiind de bunavointa si ingaduinta fratelui Petrica, am sa-ti raspund la intrebarea pe care mi-o pui, dar mai intai iti cer ingaduinta de a folosi persoana I singular din ambele directii, chiar daca ne „cunoastem” doar de aici.
Fratele meu! ADEVARUL ne face liberi, dar sunt cazuri cand a spune un adevar producem mai multa paguba, decat beneficiu (experienta vietii are multe exemple), dar tot la aceeasi moneda, dar pe partea cealalta, apare nevoia de a spune adevarul, dar ca sa-l prezentam ne facem o multime de dusmani si atunci mai bine tacem.
Nu pot in ruptul capului sa-mi asum pozitia de ” fratele Contra Gica”, desi sunt perceput de multi ca fiind in papucii lui, dar ma doare cand vad cu cata usurinta aruncam blama si ocara unii asupra altora, fara sa gandim ca blama este aruncata pe fratii nostri, care de fapt sunt Copiii lui Dumnezeu. In Numeri 23:21, cuvantul lui Dumnezeu rostit in fata unui dusman al poporului ales, arata pozitia lui Dumnezeu fata de poporul Sau in fata dusmanului :” El nu vede nici o faradelege in Iacov, Nu vede nici o rautate in Israel. Domnul Dumnezeu este cu el, El este Imparatul lui, veselia lui”. WAW ! Acel popor care avea toate relele in mijlocul lui, Dumnezeul lui nu il dispretuieste in fata strainilor. Principiu pe care noi il calcam in picioare cu atata veselie, ba mai credem ca suntem plini de virtute sfanta, facand asa. Domnul anunta vremuri de stramtorare care vor veni peste poporul Domnului, iar cei ce au mandatul sa lucreze neobosit la
pregatirea acestui popor, isi cheltuie timpul si energia spirituala in tot felul de dispute,
care nu aduc cinste nici lui Dumnezeu, dar nici poporului Sau.
Nu pot crede ca dupa o disputa verbala in acest spatiu virtual, cineva poate merge plin de Duhul Sfant in fata publicului real si sa aduca un alt mesaj. Inima este deja plina.
Sa sti ca inainte de a apasa pe butonul „trimite un comentariu”, am fost sigur de
ceeace fac si imi asum pe deplin responsabiliteatea, cu toate consecintele ei.
Sa fii binecuvantat de Domnul!
„M-am facut oare…?”
@Livius,
„FRATI BLOGGERI, strig ca un disperat, este in puterea voastra sa opriti acest “razboi”, incepand cu rascumpararea memoriei si pana dincolo de infamia petrecuta la Peniel, nu acesta este mandatul pe care vi l-a incredintat Stapanul.”
„Scrieti articole de senzatie care aduna tot felul de clovni, oameni firesti, oameni care rad pana la limita nebuniei, oare pot sa cred ca acesti vulturi se vor aduna in locuri unde nu sunt starvuri?”
Va asumati o mare responsabilitate prin acest articol ! Sunteti pregatit sa va „asigurati” un…vot de blam, asemenea ca altadata apostolul Pavel in Galateni 4:16: ” M-am facu oare vrajmasul vostru, pentru ca v-am spus adevarul ?”
Spurgeon in sus Spurgeon in jos si el pina pe patul de moarte era mare amator de trabucuri de foi.
Sunt într-un mic concediu și am mai rărit-o cu blogul. Am să încerc mai târziu… Ca să nu uităm să zâmbim!
Draga fr Petrica
Multumesc pentru acest mesaj, profund cu ungere de sus.God bless you and yours.
Continua cu asfel de mesaje si lasa altor bloguri subiectele de scandal.
Cu dragoste frateasca,
mike o
si zambetul de sambata?:D
Va intreb Frate Lascau, daca -credinta lui David era o linie continua ascendenta sau cel putin stabila in orizontala ei, cum arata povestea??? Problema e ca David a pacatuit si inca grav in fata DOMNULUI( era gata sa taie capul pacatosului din povestea cu oita , dar Natan arata cu degetul -tu esti acela ) – Nu vei muri – stim cu totii ce sa intimplat– ma gindesc ca nici noi oamenii de rind nu sintem mai breji -pacatuim apoi vine pedeapsa si ne aducem aminte ca si David –si strigam cu putere cersind mila si indurare. Salvarea noastra e, ca DUMNEZEU e prea bun EL nu judeca ca noi oamenii( dupa noi, potopul) . Oare nu putem sa ne oprim inainte de a pacatui?? sa intrebam pe Domnul daca e bine sa facem pasul sau nu ?? Nu a avut David atitea sotii si tiitoare?? Nu ne-a binecuvintat Dumnmezeu si pe noi cu tot ce trebuie?? ( am venit aici cu miinile goale , iar acum pot spune ca sint bogat) Ohhh !!! unora nu le ajunge si vor mai mult , ajung robi averilor , banilor, falei , unii chiar pacatuind ca David-iar cind ajung la faliment, sau dati de rusine, striga catre Domnul – indelunga rabdare are DUMNEZEU , iar noi putina credinta si mai putina minte, pentruca nu ne lasam condusi de EL. Oare in dreptul nostru ce ne va spune Natan???(Evrei-cap.6 ver. 4-8) Fain povestiti si ma bucur ca povestea – in vremuri de disperare -are un –happy end-.GOD BLESS YOU.
Iata un articol care trebuie citit o data, de doua ori, de mai multe ori, pana cand omul care trece prin locurile neplacute, da jos, isi inalta capul inaintea unui Dumnezeu puternic.
Privind istoria lui David ca un principiu al felului de lucru al lui Dumnezeu, gasim ca bucuria succesului este vremelnica, dealtfel ca si amaraciunea infrangerii. Omul lui Dumnezeu, prin rabdarea lui ( binenteles sprijinita pe credinta ) isi castiga sufleul lui.
Fiind scris pe un blog, unde in ultima vreme au fost Davizi si Absalomi, Husiti, Simeiti, Ioabiti, Ahitofeliti, Cheretiti, Peletiti, Natanaiti, si multi altii, ma gandesc la beneficiul (de mangaiere), adus de aceste randuri tuturor celor care au fost loviti , batuti, anatemizati, demonizati, in ultima vreme prin razboiul purtat pe bloguri.
Dumnezeu ne-a invrednicit sa fim oameni alesi pe care i-a echipat special, pentru a-l face cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, dar in acest „razboi sfant”, „inima oamenilor lui Israel a trecut de partea lui Absalom.
Extraordinar adevar, ca o prorocie, „Daca acum flutura la inaltime parul frumosului Absalom, este doar o chestiune de timp pana cand mandria va spanzura in crengile stejarilor”.
FRATI BLOGGERI, strig ca un disperat, este in puterea voastra sa opriti acest „razboi”, incepand cu rascumpararea memoriei si pana dincolo de infamia petrecuta la Peniel, nu acesta este mandatul pe care vi l-a incredintat Stapanul. El are un alt mesaj, dincolo de mandria lui Absalom de a fi rege, chiar daca atingerea acestui scop umple campul cu morti, toti frati si surori din Casa Imparateasca. David si-a luat drumul pribegiei, si aceasta numai ca sa previna inmultirea victimelor, Absalom a savarsit infamii mult mai grozave decat tatal sau (a intrat la tiitoarele tatalui sau in vazul intregului norod), drumul lui fiind doar pana la stejarii cei stufosi. Multi nu vor accepta strigatul meu, dar as vrea sa va aduc aminte doar un cuvan rostit de Domnul Isus, Luca 17:37 ” Unde va fi starvul (mortaciunea), acolo se vor aduna vulturii”.
Scrieti articole de senzatie care aduna tot felul de clovni, oameni firesti, oameni care rad pana la limita nebuniei, oare pot sa cred ca acesti vulturi se vor aduna in locuri unde nu sunt starvuri?
Fratilor, Dumnezeu v-a dat capacitatea de a aduna in jurul vostru multimi de oameni care nu prea stiu sa aleaga intre stanga si dreapta, va rog fierbinte inaintea lui Dumnezeu, aratati-le splendoarea Stapanului, prezentati-le prin talentul si elocventa voastra DARUL pe care, EL, Stapanul, l-a trimis in lumea noastra, tocmai ca sa ne scape de apucaturile absalomice. Apostolul Paval ne indeamna „tot ce faceti cu cuvantul sau cu fapta, sa faceti pentru gloria Numelui lui Dumnezeu”
Asa sa ne ajute Dumnezeu. Al vostru frate in Hristos, Liviu Puraci.