Prețul revoltei

„Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire?
Și cui i-ar da mai mult de-atât prin gând:
Un fiu pierdut să râdă în neștire
Și-un Dumnezeu să-l cheme lăcrimând?”

De ce nu vii – Costache Ioanid

Întors acasă, mezinul risipitor, a descoperit că lumea pe care o știa, nu mai era aceeași. Patina timpului se putea vedea peste tot, și pe fața tuturora.

O legendă indiană spune că după ce s-a încheiat masa de dragoste a sărbătorii întoacerii sale, tatăl l-a invitat pe fiul regăsit să meargă împreună cu el să-i arate curtea și grădina; diferite acum cu trecerea anilor. Aceiași pomi din grădină știuți din copilărie erau mari și rămuroși. Via își arcuise mlădițele peste curtea bătrînă; iar liliacul din colț era un adevărat copac. Uitate printre buruienile unui colț părăsit zăceau niște jucării din copilărie.

Mezinul privea nostalgic la fiecare detaliu care-i amintea de copilărie, în curtea și grădina casei. Amintirile îi înlăcrimau ochii și sufletul suspina în regretele pierderilor atâtor comori. Simțea că în lipsa sa, raiul de altădată și-a consumat fericirea fără el. O întreagă istorie se derulase în lipsa lui; care acum lăsase un gol uriaș în sufletul său. Nu-și imaginase niciodată, că rebeliunea sa, va trebui plătită și cu un astfel de preț. A crezut că prețul era numai în banii cheltuiți, în singurătatea născută de trădarea prietenilor; în sărăcia și mizeria traiului printre străini; în sănătatea ruinată în urma turmei de porci; în dorul de-acasă… Dar acum își dădea seama că revolta lui prostească, se plătea încă prin golul acela căscat pe dinăuntru ca o prăpastie, care-l despărțea de ai săi și locurile dragi, prin istoria consumată fără el. Stătea față în față cu o lume dragă, care se maturiza în absența sa. Crescuseră florile și pomii grădinii fără el. Primăverile își semănaseră covoarele de brînduși fără să primească bucuria și admirația sa. Zambilele din crîng se veștejiseră ani la rînd fără sărutul privirilor sale. Mieii turmei veniseră pe lume fără să-l cunoască de stăpîn. Rîndunicile făcuseră pui pe streașina casei fără să-i simptă lipsa. Strugurii s-au copt pe ramurile viței; brumării și dulci, în fiecare toamnă, fără cîntecul lui alături de culegătorii lor… Prețul absenței din istoria lucrurilor dragi.

Când s-au întors spre casă; razele soarelui care coborîse spre asfințit, au luminat deodată fața tatălui… Vai ce brazde adânci! Ce cearcăne la ochi! Ce păr alb!

Deodată îngrozit, a înțeles că și alții au plătit prețul absenței sale nelegiuite. Fața plină de dragoste a tatălui, păstra urmele durerii și brazdele lacrimilor plecării lui. Anii absenței sale se întipăriseră dureros pe obrazul peste care lovise obrăznicia sa. Așteptarea reîntoarcerii sale încărunțiseră capul și barba bătrînului. I se păru de nesuportat. Era prea mult. Un preț prea mare.

Când a plecat de acasă și-a asumat riscul eșecului, pe care l-a avut din plin. I se părea normal ca să sufere din partea deciziei sale imature; din cauza spiritului său aventurier… Dar să plătească și tatăl? El nu a greșit cu nimic. De ce oare trebuie să sufere și alții pentru nebuniile noastre? O, dacă ar fi știut atunci care vor fi consecințele!

Privind fața stinsă a bătrînului tată, părul cărunt și fața aplecată; simțea povara uriașă a vinovăției. Rănise atît de mult iubirea acestui om, și ea, dragostea aceea pură purta pe ea semnele răstignirii la care a condamnat-o la plecarea sa. Se simțea zdrobit sub povara aceea uriașă de vinovăție, privind în ochii, atît de strălucitori de fericire ai celui pe care-l rănise atât de mult.

La toate durerile sufletului său, se mai adăuga și faptul că fratele lui mai mare, singurul lui frate, nu s-a bucurat de întoarcerea sa acasă. A auzit frânturi din discuțiile de la poartă, când acesta a refuzat să vină la masă și să-l întîlnească. Rănile lăsate de plecarea lui nu se vindecaseră pe deplin. În inima fratelui său mai sângerau încă.

Prețul păcatului e mare. Când semănăm ceva, culegem mai mult. Consecințele revoltei nu le plătim doar noi; ci și cei care ne iubesc. Uneori ei plătesc mai mult. Mai greu. Oricare din noi putem citi acest adevăr pe fața părinților noștri. Anii de când „George nu mai vine”; se văd pe fața mamei.

Acele vremi ce „vuiet dau în cale” sapă adânci canioane în existența acelor ființe suferinde din iubire, cu fiecare zi de absență a celui iubit.