M-au atacat iepurii!

A luat cuvântul cu mult curaj. Imberb. Volubil. Combativ. Insistent. Incisiv. După ce a fost convins… că ne-a convins de pericolul în care ne aflăm, a concluzionat. Simplu și categoric: „Trebuie să vă ștergeți conturile de Facebook!”

Cineva l-a întrebat dacă el avea cont sau nu. Avea. Nu l-a șters. Probabil că voia să vadă dacă ni le-am șters noi întâi.

M-am tot gândit la apelul patetic auzit. Dar dacă avea dreptate salvatorul nostru cel voluntar și gratuit? Pentru că am început și eu să-mi stochez o serie de îngrijorări privitoare la acest subiect.

În primul rând trebuie să vă anunț că recent am fost atacat de o turmă iepuri. Dar, ca să înțelegeți mai îndeaproape chestiunea, vreau să vă povestesc o întâmplare recentă, petrecută cu nepoțelul meu, Joell. Are cinci ani și a fost efectiv terorizat de un iepure de casă. A venit de la niște prieteni care dețineau cumplita fiară și a povestit acasă încercările prin care a trecut. După ce tatăl lui l-a mângâiat și l-a asigurat de protecția sa, Joell a concluzionat: „Tati, sunt atât de fericit că ești tăticul meu! Cu tine nu mă tem de nimic. Nici măcar de iepuri!”

Dar, nu de Joell era vorba, ci de mine. Eu am fost atacat pe Facebook de o mulțime de iepuri. Acum de Paști. Postare după postare, peretele meu virtual a fost decorat de tot felul de urecheați. În zilele acestea când ne aducem aminte de jertfa lui Christos, de moartea Sa răscumpărătoare pentru noi, unii ne trimit imagini cu iepuri. Mulți de tot. Înconjurați de ouă roșii sau pur și simplu fără decorul lor. Nu știu de ce cred unii că ne pot face un Paște fericit cu prezența acestor teroriști urecheați?

A făcut mult mai bine pentru liniștea mea sufletească, prietenul meu  Cuzmănuț Cionca. Mi-a trimis imaginea unui măgăruș simpatic care decora bucolic o pajiște mirifică de pe la noi. Mi-a urat: „Paște fericit!” Aș paște eu fericit dacă aș avea o asemenea iarbă. Din păcate, pe la noi, prin Arizona cresc numai pietre.

Totul ar fi fost acceptabil cu iepurii, dacă n-ar fi fost însoțiți și de prăjituri și torturi. Cozonaci și bezele. Plăcinte și tot felul de mâncăruri. Ba încă mi s-a dat să văd un adevărat castel de sarmale. Nu prea mă pricep eu, dar cred că toate erau de post. Este Paști.  Nu se poate altfel. Sarmale și prăjituri de post. Torturi de post.

Impresia mea generală este că românul nu poate fi fericit să-mi mânănce el plăcintele în pace, acasă, așa în familie. El trebuie să le facă poze și să le pună pe Facebook, să saliveze de invidie toți prietenii săi. Cum poți mânca oare fără să nu te pizmuiască alții pentru norocul care a dat peste tine? Gestul mi se pare mult mai decadent și periculos ca vizionarea canalelor de gătit mâncăruri. Ăia vor să te învețe cum să-ți faci și tu bunătățile. Cei ce pozează prăjiturile și torturile și le pun pe Facebook, vor să ne umilească și să ne terorizeze cu fericirea lor. Ce fericire este aceea de care nu știu vecinii tăi? Sau dușmanii tăi? Torturi de Paști.

Ce să vă mai spun? Prietenul meu, Teo Bulzan mi-a trimis o poză incredibilă. Pastor fiind, a primit un tort în formă de Biblie. Mă gândesc că i-ar sta bine să predice din ea de la un amvon de ciocolată. Acelea ar fi torturi adevărate.

De ce mă plâng eu de chestiile astea? Pentru că mă lupt să mai slăbesc. Pentru că nu vreau să dau în diabet.

Ce să mai spun de flori? De flori nu mă mai plâng. Poți să te plângi de flori? La vărsta mea? Nici pomeneală. Coroane de înmormântare să nu fie!