Fariseii și vocația istoriei

 

 

 

 

 
 
„Vai de voi cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi zidiți mormintele prorocilor, împodobiți gropile celor neprihăniți, și ziceți: Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor. Prin aceasta mărturisiți despre voi înșivă că sunteți fii celor ce au omorât pe proroci. Voi, dar, umpleți măsura părinților voștri!” (Matei 23:29-32).

Vocația istoriei a fariseului se naște din aceeași neodihnă și strădanie de escamotare a hidoșeniei sale lăuntrice. Monumentele la care aduce coroane, statuile pe care le îngrijește, mormintele pe care le văruiește, nu sunt decât  încercări de reducere la tăcere a conștiiței vinovate, eforturi de a proiecta o altă imagină nobilă în ochii altora.

Fariseul deplânge eroarea părinților, care, în loc să se pocăiască la mesajul profeților, i-au ucis pe mesageri. Dorind să dovedească un alt material diferit al plămădelii sale, el zidește monumente victimelor părințlor lui, împodobește gropile oamenilor neprihăniți omorâți de înaintașii săi.

Fariseul este deci foarte preocupat de istorie, de monumentele ei mai degrabă. Are o predilecție bolnăvicioasă pentru moaște, relicve, cruci, troițe, morminte străbune, obiecte sacre ale trecutului. Se înconjoară de ele ca de o fortăreață. La adăpostul atâtor lucruri sfinte se simte în siguranță. Crede că i se transferă și lui din sacralitatea trecutului, se imbibă cu o recunoaștere de care are atâta nevoie. Cum ar putea oare să-și acopere mizeria vieții sale?  Trecutul ilustru e o haină onorabilă pentru fariseul dornic de recunoaștere și apreciere. Sărutând icoane, cruci, troițe și moaște de sfinți, fariseul își mai prelungește agonia existenței sale de cârtiță, cu încă o laudă din gura neștiutorilor, cu încă o uimire din privirea ignoranților.

În timp ce fariseul adoră istoria pe care o convertește intereselor sale neschine, el nu tolerează prezentul. Sfinții sunt demni de lăudat numai dacă sunt morți. Adoră profeții dacă nu mai sunt în viață. Iubește înțelepții defuncți. Admiră cărturarii postumi. Problemele sale sunt sfinții de azi, înțelepții contemporani și cărturarii în viață. Aceștia sunt ca o amendă la liniștea și spoiala vieții sale. Nu-i poate suferi, pentru că ochiul lor avizat pătrunde dincolo de varul de pe mormânt, vede dincolo de pojghița subțire și aurie a fațadei sale sacerdotale. Nu-i poate suferi pentru că aceștia știu ce se ascunde sub sutana lui.

Fariseul ridică statuie profeților uciși în timp ce pregătește uciderea celor de azi. Își acopere crima de azi cu adorarea monumentelor ucișilor de ieri. Abate astfel atenția contemporanilor de la bătăile din sinagogi, de la răstignirea de azi a celor neprihăniți cu slujbele sforăitoare de celebrare a istoriei.  El nu este decât veriga unui lanț de fărădelegi care se adaugă verigii părinților lui și care se oferă ospitalieră verigii unei noi generații care va venera mâine, desigur, profeții unciși azi.

Venerarea istoriei nu este decât aprobarea ei, spunea Domnul Isus în Evanghelia după Luca: „Prin aceasta mărturisiți că încuviințați faptele părinților voștri; căci ei au ucis pe proroci, iar voi le zidiți mormintele” (Luca 11:48).

Fariseismul construiește o țară care onorează profeții uciși.

Mormântul elaborat cu rafinament artistic nu-l disculpă pe ucigaș de fapta lui, cum nici nu este răsplătire celui ucis pentru nedreptatea suferită. El este mai degrabă un efort al noii generații de farisei de a șterge cumva vina părinților lor prin monumentele ridicate victimelor lor. Este aici o cooperare care dovedește că sunt cu toții fasonați din același material. Murdar.

Pedeapsa divină nu poate fi decât și ea un cumul, adunată de generații. I se va cere acestei generații de farisei „sângele tuturor proorocilor, care fost vărsat de la întemeierea lumii, de la sângele lui Abel, până la sângele lui Zaharia, ucis între altar și Templu” (Luca 11:50-51).

Am urmărit zilele acestea o nouă expresie, o nouă față a acestui fariseu. Nu are banii și nici influența zidirii unor morminte sfinte, cu toate că sare imediat, generos, cu donația sa, sau cu voluntariatul sau la restaurările unor locuri sacre. Are însă vorbe. Multe vorbe. De fapt, fariseul iubește mult vorbele. Nu costă nimic și apoi, sunt mereu la îndemână. Să nu mai vorbim, că-i place atât de mult să se audă vorbind. Fariseul de azi, deci, aduce prinosul vorbelor sale de apreciere iluștrilor oameni ai istoriei. Pentru el, toți sfinții au trăit în trecut. Și ce mari au fost acești sfinți ai trecutului! Și vai, cât de pigmei sunt cei de azi! Ce epigoni, mai suntem cu toții! Foarte ușor, fariseul gândește cam așa: Avram era părintele celor credincioși. Acela dintre noi care pornește cu credință în Dumnezeu „fără să știe unde se duce”, nu este decât un naiv lipsit de practicalitate. Petru și ceilalți apostoli s-au rugat pentru bolnavi și aceștiau au fost vindecați. Cei care se roagă azi pentru vindecarea bolnavilor sunt niște fanatici lipsiți de realism. Farsieul ne îndeamnă să ne rugăm pentru familia care trece prin mari încercări, odată cu boala celui iubit. Să ne rugăm, zice el, pentru doctorii care-l tratează. Pentru dibăcia mâinii chirurgului care operează. Pentru credința omului aflat în criză. Dar nu îndrăznește să se roage pentru vindecare. Dar dacă omul nu se vindecă? Cum rămâne cu prestigiul lui de fariseu?

David este foarte prețuit pentru bucuria și entuziasmul dansului său în fața chivotului lui Dumnezeu. Da. Ați ghicit. Pentru că David e mort. De mai bine de 3000 de ani. El poate să danseze cât vrea. Cei care încearcă azi să-și exprime bucuria prezenței Domnului între noi prin închinarea care uită de sine, sunt niște „zvăpăiați de charismatici”, niște oameni ale căror emoții sunt scăpate ușor de sub control.

Fariseul apreciază rugăciunile poporului lui Israel care sunau ca niște ape mari, pe când îi sfătuiește pe frați să se roage ca „zumzetul albinelor în stup”. Citește psalmii care îndeamnă ca orice suflare să-l laude pe Domnul, ba chiar și copacii pădurii să bată din palme, pe când se supără, nevoie mare, dacă se aplaudă în biserică. Tot ceea ce se face azi, este „show” – spectacol. „Unde ați auzit ca Biserica primară să organizeze drame?” întreba cu emfază stârnind sentimentele semenilor săi farisei, un fariseu cu nume mare, într-o conferință națională. Pledând pentru o reîntoarcerea la trecut, la valorile lui, fariseu se împotmolise în forme, uitând ca de obieci de conținut. Fariseul este fascinat de ambalaj. Marfa nu contează.  Știe bine că varul de pe mormânt ascunde putregaiul din el. Ca să-și câștige popularitatea, devine populist. Predică după cum simte el că place audienței. De fapt, avea treabă cu forme de închinare și de prezentare a Evangheliei, care nu erau acceptate de biserica sa. Afurisea pe cei care practicau ceea ce la ei nu era voie. Alții făceau „spectacole”, introduseseră „teatrul în biserică”, organizau „show-uri ca să atragă lumea” etc… „Vă puteți imagina biserica primară făcând astfel de lucruri?” Nu. Avea dreptate. Nu ne puteam imagina. Dar gândindu-mă puțin, aceeași biserică primară nu avusese nici cor, nici fanfară, nici orchestră, nici cor de fete cum avea biserica domniei sale. Nici măcar „retro-proiector” pentru cântările în comun. Nici amvon. Nici microfon. Nu avea clădire cu aer condiționat. Nici bănci tapițate. Biserica primară nu avea nimic din ceea ce avea biserica domniei sale. Cu ce drep ne afurisea el pe noi, care aveam un pic mai multă imaginație și mai mult curaj să predicăm Evanghelia cu mijloace diferite de ale sale? Cu dreptul păstrării trecutului. Cu vocația istorică a fariseului. Cu praful istoriei aruncat în ochii noștri, încerca acest fariseu, să ucidă bucuria și eficiența prezentului. Dacă am fi fost la îndemâna deciziilor sale am fi fost excluși, anatemizați, etichetați ca liberali periculoși, scoși afară din biserica sa.

Există o singură mângâiere (dacă aceasta contează?). Copiii fariseului ne vor construi mormintele și ne vor lăuda cărțile scrise de noi și afurisite de tatăl lor, vor aprecia inovațiile și curajul nostru de a sparge tiparele osificate. Bineînțeles, vor declara că ei n-ar fi făcut ceea ce a făcut tatăl lor. Dovedind, cu aceasta, că nu sunt decât copiii lui.

 

8 gânduri despre “Fariseii și vocația istoriei

  1. daniel

    Adevar ai vorbit frate Lascau!…Diaspora e plina de farisei(mai ales Roma),ce se numesc lideri ai unor biserici,dar in acelas timp biciuiesc pe cei pde pasiune si sinceri pentru Domnul Isus Christos!…doar o fraza a unuia dintre ei spune mult :,,…daca nu va convine cum conducem plecati in alta parte,de fapt voi ne-ati ales!”

  2. pete

    Ai uitat sa mentionezi ca biserica primara nu platea pastorii cu salarii substantiale , si la predicile lor oamenii nu bateau din palme ci intrebau :fratilor ce sa facem ” si nu in ultimul rind ei nu isi rupeau biserica ci o inmulteau .

    1. Pete
      De unde ști cum își plătea păstorii biserica primară? Cine-i împiedică pe credincioșii de azi să-și pună aceeași întrebare? (Fraților ce să facem?) Necazul că unii nici nu aplaudă, nici nu se întreabă introspectiv, ci își bat joc de predicatorii și de pastorii lor.
      „Și nu în ultimul rând” trebuie să vă spun că acești înaintași au înmulțit biserica prin diviziune și nu prin „umflarea” ei numerică. Nici unul n-a plămădit un mega-church. Eu cred că fiecare biserică „s-a rupt” de undeva. Toate s-au născut prin rupere. Necazul că unii uităm acest adevăr.
      De unde știți că ruperea la care faceți aluzie nu va contribui la creșterea Bisericii lui Christos mai mult decât dacă rămâneam acolo unde am fost? Dacă apostolul Pavel rămânea în sinagoga din Corint nu ar fi contribuit la creșerea Bisericii așa cum a făcut-o „ruperea” și deschiderea unei biserici vecină cu sinagoga.
      Cred că ar trebui să ne gândim un pic mai mult înainte ca să facem comentarii…

      1. gabebogdan

        Frate Lascau, inaintasul dumneavoastra nu a vrut sa rupa adunarea , si a stat…. pina la rupt (in bataie) adunarea pe el .. 🙂

    2. stefanmatasaru

      Pete,

      Ai spus ca in biserica primara crestinii nu bateau in palme.Poate ca da, poate ca nu.Dar eu am gasit ceva mai „interesant”, dupa ce ologul a fost vindecat,a intrat cu Petru si Ioan in Templu „Umbland, sarind, si laudand pe Dumnezeu”. Daca apostolii erau ca si unii din zilele noastre, l-ar fi certat sa stea mai linistit in „biserica”.Nu stim exact cum, dar in mai multe locuri gasim scris ca „ucenicii se bucurau”, „neamurile se bucurau” etc.Oare cum isi manifestau bucuria ?
      Poate vei spune, da, el s-a manifestat asa (ologul vindecat), pentru-ca a trait acea minune, era normal.Dar dece nu e normal ca cineva care a fost adus din moarte la viata (vesnica), si care este plin de „bucuria mantuirii” sa-si exterioreze aceasta prin slavirea lui Dumnezeu ?

      (mare har mi-a dat Domnul, ca desi sunt un om in varsta, pot sa ma bucur cu cei ce se bucura!)

  3. viorel chis

    Subiectul reda adevarul si azi asa zisii „farisei ” au aceiasi putere si interes ca pe timpul DOMNULUI ISUS HRISTOS,insa nu se mai numesc farisei ,ci altfel …si au o mare interes in reclama ,expunere si chiar se pretind ca sint implicati in lucrarea Domnului uitind de fapt ca faptele ii dau de gol.Oricum bucuria multor biserici este distrusa fiinca sint induse in crize financiare ,in partide si in ceea ce putem sa vedem cu ochii nostri!Vai de cei care cad in plasa acestor persoane si ajung manipulati si raniti!!Si sa ne trezim sa nu ajungem in plasa lor ar merita sa intelegem mesajul din Matei cap 7 cu 15 la 23 si intreg mesajul scris pe PAGINILE SFINTELOR SCRIPTURI CU PRIVIRE LA EI!!!

  4. NouaOrdineCrestina

    Doi politicieni nu reusesc sa egaleze un fariseu !.In schimb un preot materialist bine platit valoreaza cat patru politicieni liberali, prost platiti !. Politicianul prost platit fura ,pastorul materialist si prost platit emigraza !.Atat religia cat si politica trec prin stomac !.Credinta in schimb recurge la post, caci e privilegiata sa sara regula !

  5. Magdalena

    Our Problem Is Authoritarianism and Not Legalism
    (WADE BURLESON blog)

    „I used to think the problem in modern Christianity was legalism. I was wrong. I now see that some Christians flaunt their freedom and taunt their foes while other Christians consult their legal formulas and insult their libertine friends. One man’s freedom is another man’s sin, but both groups suffer from a much larger problem. The church of Jesus Christ in the 21st century is losing its power because of an infatuation with authority. It is authoritarianism, not legalism, that has become the biggest challenge Christians face. William Bausch, church historian par excellence, has correctly written, „No cultic priesthood is to be found in the New Testament. Yet we are importing Old Testament Levitical forms and imposing them on Christian ministry.”

    The world has established systems of governance with imperial forms of authority, governance similar to that of the Hebrews in the Old Covenant. The Hebrews looked–and the world looks–to positions of authority for their leadership. Webster’s defines authority as „the power to influence thought, opinion, or behavior by convincing force or control.” Governments have authority. Kings have authority. Presidents have authority. The Hebrew priests had authority. The control or force these systems of governance exert vary, but the authority is similar. Leadership comes from people in higher positions of authority.

    The church of Jesus Christ was never designed to operate in this manner. Jesus explicitly taught in Matthew 23:8-11 (read it for yourself to see) that the only person who rules Christian communities is the Lord Himself. Under Him, we are all equals. He emphatically rejected the world’s system of top-down governance by declaring, „It shall not be so among you” (Mark 10:43). „The greatest among you shall be your servant” (Matthew 23:11). There is no emphasis in the New Testament on authority that is derived from any „office” or position. Let me repeat that again: Nowhere in the New Testament does it say that a Christian, because of title or position, has moral authority over another Christian. The idea of an ‘office’ of authority in the church, like that of the office of ‘President of the United States,’ simply does not exist. Christ alone has the position of authority in the church and He has no vicar on earth but His Spirit, who resides in the life of every believer.

    The King James Version unfortunately translates the Greek word diakonia as „office” in Romans 11:13, but diakonia is always elsewhere properly translated as „service” or „servant.” Christians serve others and any leadership in the church flows from this selfless service and oversight of others; pagans seek offices that grant authority so that their leadership (lordship) over other people is inherent to their positions or titles. Christians morally persuade others by our love and grace; pagans morally coerce others by their positions of authority. When Christians act like pagans, they turn their homes, churches, and organizations into structures of authority where everybody is coerced to submit to the authority and control of another person in a higher ‘position’ of authority. The equality of New Covenant believers in Christ is lost because Old Covenant Levitical forms of authority are imposed on Christian ministry.

    How does one know if the Christian community or church to which he or she belongs is following Christ’s teachings on leadership or is a reflection of the pagan’s understanding of authority? What are the signs imperial authoritarianism in the church? The following are ten indicators:

    (1). There is never any freedom to question the leader.
    (2). The leader often makes claims of having special insights from God, insights that the laity are unable to possess.
    (3). Disagreement with the leader is deemed a sign of the devil’s influence in one’s life.
    (4). Events are designed to bring attention and praise to the leader rather than equipping others to do the work of the ministry.
    (5). Any concept of equality is immediately labeled rebellion or the end result of a „liberal” denial of the Bible.
    (6) Authoritarian leaders are only comfortable around like-minded leaders; thus, there is an unoffical ‘speaking tour’ where only imperial, authoritarian leaders share the platform with each other.
    (7). The measure of success becomes the number of people who follow the leader („It must be of God! Look at how many come to hear me speak!”)
    (8). If a person leaves the community or church, the problem is always in the person who leaves, not the leadership.
    (9). Leaders who wrongly perceive themselves as those „with authority” insulate their lives by demanding absolute loyalty through giving large financial benefits to their closest ‘advisors.’
    (10). The ultimate end of this kind of Christian leadership is always more; more money, more power, more followers, more publicity, more, more, more…

    The people of Christ are beginning to awaken to the abuses in the modern church. Whereas I thought it important in years past to challenge the legalism prevalent in the church, I have become utterly convinced that the major problem in modern Christendom is authoritianism, not legalism. Ask yourself if you are in a place of worship where there is always a fresh, radical presentation of the freedom and equality of individual followers of Christ. If not, consider leaving, because in the end you will find your Christian community was never really about Christ or His people at all.”

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s