Sebiș – Când amintirile-n trecut…

Ieri, vineri, l-am vizitat pe tata, la Pâncota. L-am găsit mai îmbătrânit. Cu fiecare vizită e parcă mai asemănător cu bunicu, cu „moșu”. A păstrat umorul și voiciunea conversației. Am vorbit mult de satul nostru, de Roșia. Am răscolit amintiri și am vorbit de rude și oamenii din sat. Am vorbit dr biserica demolată de comuniști iîn anii ’50.
Am stat apoi în curtea casei, la umbră și la un pahar de apă minerală, sub vița de vie care își pornise timidă loazele vezi peste arcurile de metal. Alături de Mircea Leontic și Cusmănuț Cionca, bunii mei prieteni care m-au însoți din Timișoara și Doduț Dronca, verișorul meu și pastorul Biseriicii Betania din Sebiș, am continuat să depănăm amintiri și să zâmbim copios la unele din ele.
Drumul spre orăselul în care am urmat școala de la clasa a șase până la terminarea Liceului, mi-a stârnit și el amintiri și emoții. Clădirea liceului, „cimitir al tinereții mele” era aceeași în ciuda fardului mai viu prin care cineva dorea s-o întinerească.
La Biserica Betania, o construcție impunătoare și modrnă de pa malul Văii Dezstrânsă strâns  mâna multor cunoștințe și rude, oameni din Roșia, satul natal, care s-au mutat la Sebiș. L-am văzut pe unchiul Neamțu, pe vecina noastră, Maria „lui Nelea”, pe mulți alții pe care nu i-am mai cunoscut. L-am întâlnit pe fratele Romanuț, omul care m-a botezat. La sfârșitul serviciului am strâns mâna  unei doamne pe care n-am cunoscut-o. Mi-am cerut mii de scuze când mi-a spus că este fosta mea colegă de clasă Galea. Doamne cum trecem! Sic tranzit gloria mundi”.
Am predicat mai emoționat ca de obicei. Eram între ai mei… În Nazaret…
Doduț a fost o gazdă extraordinară. La sfărșitul unui serviciu de închinare în care m-am convins din nou că românii au talente deosebite, am avut o masă de dragoste, sponsorizată de doi oameni de afaceri creștini din această biserică remarcabilă. Indiscutabil că arta culinară din această zonă poate sta alături de orice bucătărie lăudată a lumii. Ciorba de la noi bate orice pretenție de oriunde. Dar la sfârșit au venit „întorsurile”. Cu varză, cu mere, cu cartofi… Nici nu încerc să explic celor ce nu știu ce sunt „întorsurile” . De ce aș adăuga oare la frustrările lor? Ignoranța în domenii îi va scuti de o suferință în plus. Ce poate fi oare, dacă nu o private majoră de o plăcere la fel de majoră, să nu știi ce sunt „întorsurile”.
Prietenul meu, Raji Abulil, un iordanian românizat prin căsătorie, m-a dus cu mașina la Oradea.