Omiletică sau omletică?

Dr. Fred Craddock povesteşte o întâmplare frumoasă. Intr-o vară, Craddock şi soţia erau în concediu în Gatlinburg, statul Tennessee. Seară fiind, au dat peste un restaurant liniştit şi discret. Cei doi s-au aşezat la o masă anticipând o seară plăcută şi o mâncare bună. În timp ce-şi aşteptau mâncarea, au observat un domn în vârstă, cu părul alb şi o figură plină de caracter, trecând de la o masă la alta şi întreţinându-se cu mesenii. Craddock s-a aplecat către soţie şi a şoptit “Sper să nu vină şi la masa noastră!”. Nu ar fi vrut ca să le fie tulburată seara. Dar, bărbatul acela veni şi la masa lor. “De unde sunteţi voi, oameni buni?” întrebă el cu o voce prietenoasă. “Din Oklahoma” răspunse scurt Craddock.

“Stat frumos, mi s-a spus, deşi nu am fost niciodată acolo” zise străinul. “Cu ce te ocupi acolo?” continuă el. “Predau omiletică la seminarul Universităţii Phillips” răspunse Craddock. “A, deci tu îi înveţi pe predicatori cum să predice! Ei bine, am să-ţi povestesc o întâmplare”. Şi cu asta, domnul acela îşi trase un scaun şi se aşeză nepoftit la masa celor doi. Craddock povesteşte că pe dinăuntru, el gemea şi murmura, gândindu-se “O, nu! Nu am nevoie de încă o poveste cu predicatori! Se pare că toţi știu cel puţin una!”

Străinul întinse o mână către Craddoc, spunând: “Mă numesc Ben Hopper. M-am născut nu departe de aici, dincolo de munţi. Mama nu era căsătorită când m-a născut pe mine, aşa că mi-a fost destul de dificil. Când am început să merg la şcoală, colegii au avut o poreclă pentru mine, şi nu era una frumoasă. În pauze stăteam şi-mi mâncam sandwichul de unul singur pentru că felul în care-şi băteau joc colegii de mine mă rănea adânc. Cel mai rău era în sâmbetele seara când mergeam în oraş şi simţeam cum ochii oamenilor mă străpungeau, în timp ce se întrebau oare cine o fi tatăl meu.

“Când am avut cam 12 ani, la biserica noastră a venit un predicator nou. Mergeam la biserică întotdeauna mai târziu şi plecam acasă mai devreme. Într-o zi predicatorul rosti o rugăciune de încheiere atât de scurtă, încât am fost surprins de oamenii care plecau acasă şi am ieşit împreună cu ei. Simţeam cum mă privesc cu toţii. Chiar pe când să ajung la uşă, am simţit o mână puternică aşezându-se pe umărul meu. Mi-am ridicat ochii şi am văzut faţa predicatorului drept înaintea mea. „Tinere, cine eşti tu? Cine e tatăl tău?” întrebă el. Apoi, cercetându-mi parcă trăsăturile feţei, începu să zâmbească larg, ca şi când m-ar fi recunoscut: „Stai un pic! Ştiu al cui eşti! Văd asemănarea cu o familie. Tu eşti un copil al lui Dumnezeu!” Şi zicând asta, mă bătu pe umăr, continuâd: „Băiete, tu ai o mare moştenire. Du-te şi pune mâna pe ea!”

Bătrânul îl privi tăcut pe Craddock pentru o clipă, după care continuă: “Cuvintele acelea au fost cele mai importante cuvinte ce mi le-a spus vreodată cineva, şi nu le-am uitat niciodată”. Apoi, cu un zâmbet, dădu din nou mâna cu Craddock şi soţia lui, după care se ridică de la masa lor pentru a se duce spre o altă masă pentru a sta de vorbă cu alţi oaspeţi.

Privindu-l cum se îndepărta, Craddock care era el însuşi din Tennessee, îşi aminti că citise în istoria statului cum de două ori în trecut, oamenii din Tennessee aleseseră ca guvernator al statului lor bărbaţi care au fost născuţi în afara căsătoriei. Unul dintre aceştia se numea Ben Hopper.

Din: „Familia între zămbet și suspin”

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s