Teo Ciuciui – In memoriam

L-am cunoscut pe Teo, cum îi spuneam noi, din 1979, din timpul construirii Bisericii Nr. 1 din Oardea din strada Ion Ghica Nr. 13. Am devenit prieteni și colaboratori imediat. Am și fost ordinați în aceeași zi ca diaconi ai bisericii. Studiile împreună la seminarul Bible Education by Extension (BEE) ne-a sudat și mai mult prietenia. Om de caracter și încredere, Teo organiza mereu întrunirile cu profesorii americani la el acasă, în apartamentul de la etajul 4 din Bulevardul Nufărul. De fiecare dată Zamfira, soția sa era la înălțime cu bunătățile produse de arta ei culinară.

După plecarea mea în America în anul 1985, ne-am întâlnit mai rar. El a venit în Portland unde a studiat teologia și s-a întors apoi la Oradea unde a înființat Centrul Creștin Salem, pe care l-a condus până în dimineața zilei de azi, când Domnul l-a chemat acasă.

Săptămâna trecută am discutat de el împreună cu soția și ne-am decis să-l căutăm ca să ne aducem aminte de construcția bisericii din Oradea. Lucrez la istoria acelei perioade din viața mea și aveam nevoie de ajutorul lui să-mi împrospătez memoria.  Azi dimineață însă, telefonul lui Teo Bulzan, pastorul Bisericii Betania din Oradea,  mi-a adus vestea că această discuție va vea loc numai în cer.

Plecarea prematură a lui Teo va lăsa un gol imens nu numai în familia pe care și-a iubit-o foarte mult, dar și în Centrul Creștin Salem și în inimile miilor de prieteni și oameni care l-au iubit și prețuit. Un om iubitor al tinerilor cum rar poți întâlni între români, Teo a fost omul gata să provoace tradițiile și obiceiurile de dragul lor și pentru câștigarea sufletelor lor pentru cer. Centrul Salem a devenit curând cea de-a doua casă pentru sute de tineri din Oradea.

Anii trecuți am predicat la o oră de capelă a Liceului Penticostal care se ținea în Centru Salem. Regret și acum că n-am avut atunci prilejul să-l întâlnesc pe Teo. Am văzut doar ceea ce a construit cu pasiune pentru sufletele oamenilor și cu mult spirit de sacrificiu. Știu că se va odihni acum după toții anii aceștia care n-au fost ușori pentru el și familia lui. Adesea contestat de cei din jur, neînțeles de mulți și condamnat fără prea multă gândire, Teo a confruntat o lume încă ostilă noului și inovației. Evoluția lui spirituală s-a grefat perfect peste curajul lui natural. Nu pot să uit cum imediat după ordinarea noastră ca diaconi, a fost solicitat de niște surori mai în vârstă să le dea el cina Domnului, că era mai duhovnicesc decât noi ceilalți care purtam cravate. La serviciul din seara acelei duminici, Teo a venit la biserică purtând cravată. A explicat public: „Eu v-am respectat opiniile și n-am purtat cravată de dragul dumneavoastră, dar azi dimineață mi-am dat seama că în felul acesta am încurajat legalismul multora. Eu nu sunt cu nimic mai spiritual ca frații mei care poartă cravată. Ca să nu mai faceți astfel de greșei, începând din ziua de azi, fratele Ciuciui va purta cravată ca toți ceilalți colegi ai mei.” Nu se putea să nu iubești un astfel de om curajos.

Sunt alături de familia Ciuciui, de Zamfira și copiii lor, în aceste zile grele pentru ei. Mă rog ca Duhul Sfânt – Mângâietorul să le aducă mângâierile Lui și speranțele revederii în glorioasa Împărăție a Domnului nostru Isus Christos.