Memoria pietrelor

„Iată piatra aceasta va fi martoră împotriva voastră, care a auzit toate cuvintele pe care ni le-a spus Domnul, ea va fi martoră împotriva voastră, ca să nu fiți necredincioși Dumnezeului vostru” (Iosua 24:27).

Ultimele cuvinte ale lui Iosua, înaintea morții sale, sunt adresate poporului pe care l-a condus în cucerirea Canaanului. Vrea să lase odată cu tăria și longevitatea stâncilor, moștenirea legilor și poruncilor divine, unui neam pe care-l cunoaște bine din toată experiența exodului. Mai știe că, presărate printe cetățile fiecărei seminții au fost cruțate multe dintre cetățile canaanite, cu idolii lor, cu obiceiurile lor, și, mai ales, cu fetele lor care vor fi o cursă pentru feciorii lui Israel.

Cât despre Iosua, el și casa lui vor sluji Domnului. Israel făgăduiește același lucru, și Iosua vrea să imortalizeze această făgăduință, săpând în stâncă legământul și înălțând acest monument al promisiunii credincioșiei lor. Piatra va fi martoră peste generații. Va confirma sau va acuza credința lor în Iehova.

Ori de câte ori trec pe lângă o mare catedrală lăsată paraginei și biciului vremii, parcă aud cuvintele lui Iosua. La rândul ei a fost zidită ca martor al credinței acelei comunități. Și pietrele vor striga.

Pietrele aud și rețin totul. Iosua le aduce aminte că piatra a auzit toate făgăduințele lor, a înregistrat pentru eternitate legământul lor cu Iehova și va putea dovedi oricând că ei, poporul ales, au auzit toate cuvintele pe care le-a spus Domnul.

Mă uit la lucrurile din jur, la copacii care-mi vor supraviețui, la pietrele drumului pe care calc. La martorii lui Dumnezeu. Mă aflu în mijlocului norului de martori, văzuți și nevăzuți, cuvântători și nu încă. Fiecare înregistrează viața mea de fiecare zi, rețin cuvintele mele, și contabilizează faptele mele. Nimic nu se pierde. Totul se transformă în acest univers. Aceasta înseamnă că energia cuvântului meu rămâne trasnformată în stări pe care Dumnezeu le poate chema la reversibilitate.

Dincolo de spaimele trecutului peste care a curs ispășitor sângele Mielului, stau clipele de azi cu uriașa responsabilitate a rostirilor în fața acestei instanțe. Mă vor incrimina și azi cuvintele mele? Pașii mei vor înregistra din nou cărări periculoase pentru mine și cei ce vin după mine? Ce vor vorbi pietrele?

Piatra lui Iosua este un fel de ax, o osie a existenței. Punct fix într-un univers aflat în mișcare. Ea va fixa pentru eternitate cele rostite în prezența ei dar va asigura întoacerea la calea cea dreaptă a rătăciților în uitare.

Piatra martor și prilej de aducere aminte. Uneori erau numite chiar astfel: „pietre de aducere aminte”.

După o călătorie de câteva ore, am ajuns în sfârșit la lacul din inima munților. Am traversat păduri devastate de incendii, adevărate cimitire vegetale în care scheletele brazilor uciși se înălțau ca mii de mâini disperate spre cerul albastru închis al Arizonei. La malul pietros al lacului ne-am așezat undițele pentru a ademeni râvniții păstrăvi de munte. Ecourile vocilor noastre se răsfrângeau de pereții stâncilor roșii care străjuiau lacul Knol. Privirea mi-a fost atrasă de niște pietre orânduite ciudat de mâna cuiva în nisipul țărmului. M-am apropiat și am putut citi numele unui copil, care din acel îndemn lăuntric, instinctiv, a vrut să încredințeze pietrelor mesajul propriei existențe. Voia să știe și alții că el a fost acolo. Voia probabil să se mai întoarcă în locul acelor frumuseți înspăimântătoare. Voia să-și lase urmele în locul acela unde prin dimensiune dispari în nesemnificativ în fața imensităților naturii. Așezase pietre de aducere aminte.

Aspirăm nemurirea. Dorim să consemnăm în materiale durabile care să ne supraviețuiască acele lucruri scumpe nouă. Avem nevoie de martori în fața eternității. Memoria pietrelor devine prețioasă.

Iosua, mânat de importanța clipei, de nevoia permanenței, a durabilului, apelează la memoria pietrelor, la puterea lor de a păstra aducerea aminte. Le ia martor pentru sine în fața unui popor amenințat de uitare.

Privite din această perspectivă, toate cele ce ne înconjoară devin martori. Dumnezeu a luat cerul și pământul martor împotriva mea. Apa botezului va mărturisi și ea. Praful de pe sandalele apostolilor este și el un martor de temut. Dar oare plânsul unei mame? Rugăciunea unui copil? Dar lacrima rugăciunii?

Suntem încojurați, fără îndoială de „un nor mare de martori.”