Gardul – Din Jurnalu’ lui Ion Pocăitu

gardul

Ieri, l-am întâlnit din nou pe fratele Gheorghe, pastorul de la frații baptiști, vecinul meu. De data asta l-am găsit adăpostindu-se de ploaie în stația de tramvai. Mi-a făcut și mie loc lângă el, sub acoperișul acela de sticlă, la care tare s-au mai zgârcit edilii orașului nostru. Tramvaiul întârzâia. Ca de obicei. Mai ales când plouă. Circulă multă lume. Și cei care au de mers doar o stație se dăpostesc de ploaie în tramvai. Așe e pe la noi. Ca la nimeni.

L-am întrebat ce mai face, cum merge biserica? Toate erau bune și la locul lor. După plecarea celorlalți se regrupau, făceau calcule cum să se reorganizeze.

Printre altele mi-a spus că au început să construiască un gard nou la biserică. Cel vechi era deja dărăpănat și pe unele locuri chiar căzuse și se temeau să nu producă accidente.

Nu știu ce să zic, dar așa sunt eu. Mă încearcă așa câteodată un spirit de glumă. Mă gândeam că am să-l înveselesc un pic pe fratele Gheorghe, care arăta cam plouat. Și la propriu și la figurat.

–        De ce faceți gard frate Gheorghe? Să nu vină oamenii la voi, sau să nu plece de la voi?

Om de mare blândețe și caracter, fratele Gheorghe a oftat profund, și mi-a zis că e o întrebare bună, la care o să mediteaze azi toată ziua.

Mi-a părut rău că i-am dat subiect de meditație. Mă tem să nu se fi supărat pe mine.

La lucru, am început și eu să meditez. Eu meditez fluierând. Lucrez, mă gândesc la ceva și fluer o cântare care-mi stă în suflet în vremea aceea. Norocul  meu cu gălăgia din hala de producție, că nu deranjez pe nimeni. Aparatul meu de sudură nu face mare gălăgie, dar face și el ceva. Lumea nu prea se apropie de flacăra sudurii, așa că am liniște și pace. Pot fluiera cât vreau.

Mă gândeam, așa fluerând, că asta fac gardurile. De orice soi or fi ele. De beton, cărămizi, piatră, sârmâ ghimpată, granițe, tradiții, obiceiuri, regulamente, statute, declarații de credință, culte, denominații, biserici, parohii… Toate ne îngrădesc. Ne leagă de un teritoriu. Îl păzim cu gardul. Noi nu mergem la ei, ei nu vin la noi… Devenim tot mai singuri și ne asediem de bunăvoie. Ne lăudăm din spatele lui că gardul nostru e mai mare și mai bun decât al altora. Și reușim uneori să-l facem cât Zidul Berlinului.

De ce o fi spus oare Domnul să mergem în toată lumea? În condițiile de acum, porunca cheamă la o cursă de sărit garduri.

18 gânduri despre “Gardul – Din Jurnalu’ lui Ion Pocăitu

  1. ioan ardelean

    Frate Lascäu
    Ingäduiti-mi sä-mi spun pärerea despre ceea ce a-ti scris aici.

    Din punct de vedere literar :zece cu stelutzä!

    Am fost tare ispitit sä scriu cäteva ränduri in stilul in care a-ti scris dumneavoasträ aici(umoristic).Asa este ispita ne incearcä pe toti.M-as fi amestecat si eu in discutia pe care ai purtat-o cu fratele Gheorghe.

    M-am oprit de la ceasta pentrucä am considerat cä mäntuireaoricärui suflet(de dincoace sau de dincolo de gard) nu este un lucru ,,de apucat”.

    Tema dezbätutä de dumneavoasträ este asa de importantä pentru destinul sufletelor noastre.Ca sä ne cunoascä Dumnezeu noi trebuie sä ne päzim de färädelege.Si cea mai mare färädelege o consider a fi, sä nu-L crezi pe Dumnezeu(tot ceea ce ne-a poruncit El).Si aici nu am in vedere pe atei sau pe nestiutori ci pe cei care au märturisit in apa botezului un cuget curat.Näscutii din nou din Duhul care se intorc inapoi la faptele firii.Aceia care nu mai sänt ai lor,care au rupt-o cu pägänätatea,cu lumea si cu toate poftele ei dar care numesc fericirea firii lor ,,slobozenie in Hristos”.M-as astepta sä mä intrebati care sänt aceia.De aceia räspund:cei a cäror priveliste nu se mai deosebeste aproape cu nimic de cea pe care au avut-o in lume.Cine i-a oprit pe ei sä nu rämänä robii poftelor?
    Cuväntul lui Dumnezeu descrie privelistea zilelor de acum.Cunostinta a crescut mult dar credinta este tot mai putinä.Biserici mulllte cu membri muuultiii,pline pline…. de päcat.Pe alocuri cu greu mai faci deosebire intre inchinare si spectacolul lumesc.La inceput se spunea ,,d-ati afarä pe räul acela”.Acum ni se spune ,,iesiti afarä din mijlocul lor „.

  2. Draga frate Petru,

    Nu mai postati din jurnalele fratelui Ioan, pocaitul. Una zice si alta face. Tocmai am vizionat un clip video, o predica despre cei 144 de mii, din Apocalipsa, la sfarsitul careia a spus un mare adevar: Cultul Penticostal isi are uneltele lui, ca sa pedepseasca pe cei cazuti, dar nu le are pe cele care sa ii ridice. Apoi, in timpul predicii, cand vorbea despre interpretarile existente la cei 144 de mii, a spus una care cum ei ar fi in afara oricarei denominatiuni. Si nu a exclus aceasta posibilitate! Si totusi, ramane in continuare un sustinator fidel al Cultului Penticostal.
    Faceti-mi macar un singur serviciu, daca in continuare tot o sa-i publicati jurnalul… macar sa-i spuneti: „Ba Ioane, mah, nu e bine ce faci mai. Una zici si alta faci. Lui Dumnezeu nu-i place ase mah frate. Zi si fa, fii mah o lumina. Ca de nu faci cum zici Domnului nu-i place”.
    Eu nu spun sa-i ziceti sa paraseasca Cultul. Dar, avand in vedere ca are functie, a primit-o de la frati(!), sa profite de asta, si sa fie un sustinator hotarat al legii duhului de viata in Hristos, impotriva caruia este vrajmas statutul, regulamentul disciplinar, etc.., al Cultului.
    Cat despre Dvs.? Dumnezeu sa va dea numai sanatate, atat sufletului cat si trupului.
    Desigur! Ioan asta, pocaitul, a avut in trecut o ruptura cu o Biserica (sa nu-i spuneti ca v-am zis). S-au desprins si ei, cum se desprinde petala de o floare. Poate ca acest eveniment l-a determinat sa vorbeasca cum a vorbit. Studiati-l un pic, mai inainte sa faceti ce v-am rugat. De-i asa, nu-i mai spuneti nimic. Pentru ca petala desprinsa tot parte din floare ramane. Si floarea este Biserica lui Hristos. De asta o fost motivul e pe calea cea buna, si dragostea de frati l-a indemnat sa vorbeasca cum a vorbit.
    Dumnezeu sa va binecuvinteze!

    Iosif Baciu

    http://www.biruitorul.ro

      1. Draga frate Petru,

        Nici nu am inteles ca ar fi un incult. Mai degraba sunt eu, cel putin asa ma consider, din punctul de vedere al intelepciunii acestui veac. Va rugasem sa-l studiati mai intai. De socoteam ca n-are nici o nadejde nu-mi mai pierdeam timpul sa va scriu in legatura cu el.
        Apoi, am luat de bine cuvintele lui, exact asa cum le-a predicat. M-ar mira sa faca total altfel. Faptul ca am anumite dubii m-a determinat sa scriu ce v-am scris. In ce ma priveste trag nadejdea ca intr-adevar umbla in dragoste. Ramane de vazut.
        Cu dragoste in Hristos.

        Iosif Baciu

  3. Asa da binete
    De la un sudor
    Cu multa finete
    Dragoste si dor

    Hrana sufleteasca
    Prin ploi, la tramvai,
    Si mana cereasca
    Pe Pamant ca-n Rai

    Inima Misiunii,
    Harul ei bogat
    De-No-Mi-Natiunii
    Gardul i-a stricat

    Cei ce vor sa vada
    Dincolo de gard
    Sa iasa in strada
    La cei care ard

    Cei ce vor sa-auda
    Cei ce au urechi
    Sa nu se ascunda
    Pe sub garduri vechi

    Bate-vor pastorul ?…
    Oile-or fugi
    Pana la izvorul
    Cel cu Ape vii…

  4. DanR

    Gardurile astea devin din ce in ce mai sofisticate, mai electrificate si mai monitorizate. Legile fizicii newtoniene par depasite in incercarea de a sari peste ele. Au devenit atit de inalte incit caderea de dupa saritura devine fatala. Probabil e nevoie de o minte noua de o interpretare radical diferita a problemei. Daca geometria euclidiana are o logica absoluta in metoda de constructie a gardului si rolul pozitiv pe care ar trebui sa-l joace acest gard , realitatea ne dovedeste ca bunele noastre intentii ne-au tranformat in prizonierii propriilor inchisori. Spatiul inchis din mica inchisoare , limiteaza accesul creierului la diversitatea din afara zidurilor iar neuronii nefolositi se atrofiaza dupa 6 luni. Eventual , ramin in jur de 4 circuite active care interpreteaza realitatea intr-un mod ingrozitor de predictibil. Te intilnesti cu X si inainte sa deschida gura deja stii povestea care ti-o va spune impreuna cu deznodamintul ei. Zimbesti politicos si te rogi disperat : Doamne ai mila de el dar si de mine.
    Pocainta asta de tip euclidian-newtoniana ,logica , tranzactionala ( daca dau o ceapa o sa primesc 3 cartofi) cu un limbaj sloganic infiorator cred ca sa copt si e gata sa cada doborita de propriile-i bune intentii. Dumnezeul mintii omului din inchisoare se dovedeste a fi prea mic ca sa-l mai poata salva de iluziile propriei minti. Daca zidurile par prea inalte si gravitatia prea reala, oare ce sansa mai are pocainta newtoniana sa escaladeze zidurile? Nu va teme-ti ! Se va inventa poate o pocainta quantica care va trece prin ziduri ca prin brinza fara sa se mai chinuie sa le escaladeze. Parca Einstein zicea ca o problema nu se rezolva cu aceeasi minte care a creat problema. Si de 2000 de ani Cristos ne tot vorbeste de metanoia, schimbarea mintii, dar noi, dai sus si tare cu baticul si cu batutul din palme. Solutia e in fata ochilor nostrii, dar daca vrei sa ascunzi ceva pune-i lucrul in fata nasului si omul nu il va vedea. Mintea mecanica trebuie schimbata cu mintea contemplativa. Dar are Dumnezeu grija de toate la timpul lor.

    1. Ion Pocăitu mi-a spus că a trebuit să-i citească de câteva ori lu” Veta comentariul tău, Dane. Cum Veta nu prea le are cu fizica a înțeles cel mai bine finalul: „Dar are Dumnezeu grija de toate la timpul lor.” God Bless You!

    2. mike

      DanR– Adevarat cu cit esti mai sus (datorita gardului inalt pe care trebuie sa-l sari) cu atit mai periculoasa e aterizarea datorita -acceleratiei gravitationale in functie de greutatea ta .(Gardul proiectat dupa geometria Euclidiana e ceva material , insa noi avem de a face cu garduri duhovnicesti) Dar astazi la toate legile sa-u gasit si anti legi– in cazul de fata -antigravitatia- sacul zburator. Slava Domnului Isus caci prin moartea Sa ,– gardul– de despartire intre noi si Dumnezeu s-a darimat si avem trecere sloboda la scaunul de har si indurare. Gardurile – puse de oameni si intre oameni, e lucrarea celui rau. Blessing

      1. stefan

        „….aterizarea datorita -acceleratiei gravitationale in functie de greutatea ta.”
        Sa nu suparam pe Newton!

        Acceleratia gravitationala NU este in functie de greutate!! Daca arunci dintr-un turn o greutate de un kg. si una de 25 kg. ating solul in acelas timp.

        1. mike

          Stefan – Ma refeream la -INPACTUL sau lucrul mecanic produs la momentul caderii-(vezi ce diferenta e intre urmele celor doua bile din exemplul tau ) datorita greutatii .Legea lui Newton e aplicabila doar la corpuri asemanatoare– la calculul caderii copurilor ce au dimensiuni si forme diferite(dar aceiasi greutate) se ia in calcul-suprafata portanta( sau rezistenta corpului impotriva aerului in timpul caderii) ,temperatura aerului, curentii ascendenti sau descendenti,viteza vintului(unghiul de cadere)– Arunca o pana de un gram si o biluta de otel tot de un gram si ai sa vezi diferenta. Blessing

  5. Doresc sa mai scriu cateva ganduri (de data aceasta nu in mod special lui Ion, pocaitul), chiar daca n-ar avea implinire pentru zilele noastre, pentru ca sunt adevarate. Cand Domnul Isus a intemeiat Biserica Sa nu exista niciun cult, statut, regulament disciplinar, etc… Toate acestea pe langa cel mai important fapt: Biserica, fie cea din Ierusalim sau alta, nu-si avea existenta prin voia Cezarului. Cei care judeca drept si duhovniceste imi vor da dreptate.
    Fiecare in inima lui are un raspuns la cuvintele: „Noi nu avem alt imparat decat pe Cezarul”, sau „…nu esti prieten cu Cezarul”.
    Intrebarea care se pune: Daca se va declansa o prigoana impotriva credinciosilor ce se va intampla cu cei care au la baza credintei aceste creatii ale mintii omenesti, si nu cuvintele Domnului nostru Isus Hristos?
    Sa fie oare stanca vreun Cult, si sa fim nevoiti sa rastalmacim Scripturile?

    Iosif Baciu

  6. Petrica,

    Multumim ca dezvalui ceea ce multi nu mai vad.
    Stiu o vorba din batrani care spune: „PROPTELE TIN GARDUL”
    Se pot tot cladi garduri…
    Daca proptele nu sunt bune la ce folos garduri.
    Ne bucuram insa ca avem o genratie de tineri care sau inscris la cursa de sarit garduri si cursa lor are ca destinatie „marginile lumii.

  7. Cristi B.

    Când am citit iar de fratele Gheorghe, păstorul de la baptiști care făcea gard, m-am gândit că o fi vreo coincidență că și pe bunicul meu l- a chemat Gheorghe, și el a fost păstor baptist și el avea gard la biserică, pe toate laturile. Pe părțile laterale gardul era de sârmă cu ochiuri să treacă soarele, și să nu țină umbră, dar ăla din față era gard serios din scânduri de lemn, cu poartă frumoasă, pe care să poată intra frumos toți care veneau la biserică. Gardul ăla a fost făcut de prin 59 – 60, și încă mai este si astăzi, că încă nu la dărâmat nimeni, nu l- o sărit nimeni, că de l- ar fi sărit vă dați seama din 59 până amu s- ar fi stricat de mult. Frații si surorile din biserică nu or fost prea săltăreți, numa o fată sau două or țopăit cu ceva băieți din lume și fratele Gheorghe le- o exclus, că după vo 3- 4 luni nu mai arătau a fi fecioare, da în rest pace și liniște. Io, cred că era mare problemă dacă nu era poartă, la stradă. Gardurile care se fac acuma nu mai sunt ca alea de demult că după cum se vede în poză gardul n- are nici poartă și nici nu- I destul de înalt, iar cei care vor să vină la adunare n- au pe unde intra și- atunci țop înuntru, țop afară și- apoi nu se mai pot opri din țopăit.
    Apoi nu- mi iese din cap fratele Ion, măi da înțelept om, credincios de la țară, cu servici la oraș, păstor de biserică, sensibil, cult, dispus să ajute tot timpul, spirit glumeț, știe să facă o glumă bună cu un om necăjit, cine n- ar vrea să fie prieten cu un așa om. Da nu- nțeleg de ce nu se împrietenește el cu bărboșii, de unde și până unde discriminarea asta la el. Aștia bărboși au mare nevoie de fratele Ion, că el are mare experiență, la păstorit, îi pune pe gînduri pe baptiști, știe cum să dărâme garduri fără accidente, altfel spus omul ăsta simplu are stil, ce- I a lui e- a lui. Un lucru care mă frământă că nu- I prea bun la el este că se joacă cu focul și flueră și tare mă tem să nu se ardă sau să se scape vre- o dată să fluere în biserică, pentrucă de- o face asta n- o mai poate drege nici de- o fi să coboare „the glory cloud” ș- apoi l- o bărbieri frații pe uscat, ca pe alții, că până la urmă asta- i soarta păstorilor.

  8. Pingback: 3 postări în Top 10 WP (28.02.2013) | Romania Evanghelica

  9. Dincolo de garduri

    Omul ce priveste
    Jumatatea plina
    Bucuros grabeste
    Pasii spre lumina

    N-are timp de glume
    Eschivari si farduri
    Protejand vre-un nume
    Construindu-si garduri

    El va tine ‘ntruna
    Numai calea dreapta
    Dobandind cununa
    Care il asteapta

    Incercat prin vale
    Dar urcand spre Rai
    Caci pe-ngusta cale
    Nu este … tramvai

    El cu drag indreapta
    Oamenii ce ard
    Catre calea dreapta
    Dincolo de gard

    Caci in Vesnicie
    Dincolo de astre
    Nu au sa mai fie
    Gardurile noastre

    Numai bucurie
    Pace, libertate
    Sfanta partasie
    Intre orice frate

    Duhu-i libertate
    Si parfum de nard
    Frate langa frate
    Fara nici un gard.

    2/28/13 h.d.

  10. NICK

    Penticostalii CINE FACE GARDUL CEL MAI INALT SI CU SIRMAS GIMPATA SA NU POATA INTRA PENTICOSTALI LA BAPTISTI

    La ora actuală, cultul care creşte vertiginos este cel penticostal. Aici tragedia este şi mai mare ca la noi. Esenţa problemei este credinţa greşită că vorbirea în limbi este semnul mântuirii. Pentru mulţi, totul se reduce la credinţa că dacă vorbeşti în limbi ai primit Duhul Sfânt şi indiferent cât de păcătos eşti, lui Dumnezeu nu-i pare rău de darul făcut şi te duce în cer. Cu alte cuvinte, singurul lucru care contează este darul Duhului Sfânt a cărui prezenţă, susţin ei, este manifestată prin vorbirea în limbi. Roada Duhului este opţională: ea nu este obligatorie pentru mântuire! Desigur, aceasta este o erezie!

    Cu siguranţă că între penticostali există mulţi care Îl cunosc cu adevărat pe Domnul Isus şi trăiesc o viaţă curată în unire cu Domnul Isus. Tocmai de aceea trebuie să ne gândim la cultul penticostal şi să ne rugăm ca şi în acest cult, înfrăţit cu noi, Dumnezeu să trimită o trezire spirituală.

    Penticostalii sunt maeştri în a crea în adunările lor stări emoţionale foarte puternice. Ei ştiu să producă stări de mare entuziasm, care pentru mulţi se confundă cu prezenţa lui Dumnezeu. Atractivitatea emoţionalului este o forţă enormă şi ea explică, într-o oarecare măsură, succesul penticostalilor nu numai la noi ci şi în alte părţi.

    Eu vreau să le spun aici fraţilor mei penticostali că, datorită credinţei că vorbirea în limbi este semnul mântuirii şi a credinţei că aceasta nu se mai poate pierde indiferent ce fel de viaţă trăieşti, a intrat păcatul în vieţile multora. Ei trăiesc în păcat, dar modul de închinare emoţională din adunări le dă impresia că ei sunt pe calea cea bună. Eu vreau să le spun aici că Dumnezeu nu le va da nici lor o trezire spirituală până când nu vor trăi şi ei „pocăinţa pocăiţilor.” Dar aceasta nu se va întâmpla decât atunci când se corectează erorile de doctrină, deoarece Duhul Sfânt nu ne dă putere să răspândim credinţe greşite. Iată care sunt credinţele despre Duhul Sfânt care trebuie introduse, sau, dacă există deja, să fie puternic accentuate, crezute şi practicate:

    Duhul Sfânt este numit de apostolul Pavel „Duhul sfinţeniei” (Romani 1:4), iar apostolul Petru ne vorbeşte despre „sfinţenia lucrată de Duhul” (1 Petru 1:2). Prin urmare, scopul principal al Duhului Sfânt este să lucreze în noi „sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12:14). Dacă în viaţa unuia care îşi spune credincios nu apare schimbare în direcţia sfinţirii, înseamnă că Duhul Sfânt nu este în persoana aceea, căci „după roadele lor îi veţi cunoaşte”, ne spune Însuşi Domnul Isus (Matei 7:15-22).
    Duhul Sfânt este cel care ne dă puterea necesară să nu mai trăim după îndemnurile firii pământeşti, ci „prin Duhul să faceţi să moară faptele trupului.” Şi apostolul Pavel subliniază că numai în acest caz vom trăi în veşnicie cu Dumnezeu, deoarece numai cei ce umblă călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii şi fiice ale lui Dumnezeu (Romani 8:12-14).
    Cu alte cuvinte, prin călăuzirea şi împuternicirea Duhului Sfânt refuzăm să mai facem faptele firii pământeşti şi în locul acestor fapte ale omului fără Dumnezeu se formează în noi un nou fel de caracter şi de comportament, numit roada Duhului Sfânt, fără de care nu putem să ne calificăm să trăim în veşnicie cu Dumnezeu (Galateni 5:16-23).
    Duhul Sfânt este cel care ne îndrumă să privim cu faţa descoperită ca într-o oglindă chipul Domnului Isus şi să fim transformaţi în acelaşi chip cu al Lui şi se subliniază co acest lucru se face „prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3:18). Trebuie să ne fie clar că nu putem avea aici în noi chipul diavolului şi să aşteptăm să locuim în veşnicie cu Domnul Isus. Numai având în noi chipul Lui ne calificăm să locuim cu El!
    Pe de altă parte, trebuie să credem şi cuvântul din Scriptură care ne spune că „cei care au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt, şi gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor” pot totuşi să cadă şi să fie separaţi de Dumnezeu (Evrei 6:4-6). Aceasta se întâmplă când cineva păcătuieşte cu voia, adică ştie că practicile acelea sunt păcătoase şi totuşi trăieşte în ele, şi astfel „va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului” (Evrei 10: 26-29).
    Cu alte cuvinte, păcatul separă de Dumnezeu şi astăzi exact aşa cum i-a separat pe oameni de Dumnezeu în vechime. În Romani 6, apostolul Pavel face clar că păcatul în viaţa celui credincios îl duce înapoi sub robia diavolului (Rom.6:12-23). Numai acei care perseverează până la sfârşit vor fi mântuiţi (Matei 24:14).

    Este foarte încurajator să aflăm că între penticostalii români s-au ridicat recent câţiva predicatori care vorbesc răspicat împotriva păcatului şi avertizează asupra înşelării că limbile dau certitudinea mântuirii. Printre ei se numără Ionel Pleşa, Luigi Miţoi, Vladimir Pustan, etc. Poate că aici vedem primele semne ale unei noi treziri spirituale!

    De ce amintesc de penticostali într-o scrisoare despre cultul baptist? În primul rând, fiindcă de teama penticostalilor, care au făcut din Duhul Sfânt un factor emoţional, noi aproape că nu mai îndrăznim să vorbim despre Duhul Sfânt. Noi trebuie să-L aducem înapoi pe Duhul Sfânt în trăirea noastră. Şi trebuie să învăţăm că un anumit emoţionalism, care este expresia entuziastă a bucuriei prezenţei lui Dumnezeu în noi, trebuie să ne caracterizeze şi pe noi şi trebuie să învăţăm să ne exprimăm această entuziastă bucurie mai ales în adunările noastre şi în închinarea noastră. În al doilea rând, dorinţa mea cea mai adâncă este să mai văd odată o trezire spirituală în România. Dacă ea i-ar cuprinde nu numai pe baptişti, ci şi pe penticostali şi pe creştinii după Evanghelie, nu ar fi acesta focul care ar schimba faţa naţiunii noastre?!

    Chemare la rugăciune şi la schimbare

    O trezire spirituală sănătoasă, care nu degenerează nici în forme nepotrivite nici în mişcări eretice, trebuie să se bazeze pe o învăţătură biblică adevărată. Oare pot să sper că ceea ce mi-a dat Dumnezeu în cartea „Umblarea cu Dumnezeu” este o asemenea învăţătură?

    Oare pot să sper că se va ridica un om pasionat pentru sfinţenie prin care Dumnezeu să facă în România o trezire spirituală bazată pe această învăţătură?

    Ah, dacă la conducerea Uniunii Baptiste ar fi oameni care ar capta această viziune! Ah, dacă un asemenea om al trezirii şi-ar face meteoric apariţia! Ce forţă mare ar fi un asemenea om când el ar fi sprijinit de întreaga conducere a Uniunii!

    Acestea sunt dorinţele ascunse ale inimii mele înaintea Domnului meu. Acum le-am aşternut pe hârtie pentru voi toţi. Vă chem să vă rugaţi cu mine într-un mod nou pentru cultul nostru.

    Şi poate că tot ce am scris aici vă va călăuzi în a vă lansa în lupta pentru o conducere a Uniunii care să se dedice cu adevărat vieţii cultului şi care să ardă pentru o mai bună organizare şi, mai ales, pentru trezire şi pentru sfinţire.

    Pastor pensionar, Iosif Ţon, Portland, Oregon

  11. Identitatea baptista Iosif-Ton-Mesaje.eu

    În Statele Unite ale Americii există ceva peste 30 de uniuni baptiste. Fiecare şi are doctrinele ei, uneori radical diferite unele de altele. De exemplu, cele mai multe uniuni sunt calviniste, dar există şi uniunea care se numeşte „Free Will Baptists”. Pe baza unui studiu al diversităţii de crez a acestor uniuni baptiste ar fi greu să se poată stabili ce este de fapt baptismul (poate cu aceasta am creat un nou cuvânt în limba română).

    Este important de ştiut că Uniunea Baptistă din Anglia nu are o mărturisire de credinţă. În secolul al 19-lea, Charles Spurgeon a insistat să se adopte o asemenea mărturisire, dar congresul Uniunii a refuzat să facă aşa ceva, indicând că toţi cei ce acceptă botezul credinţei trebuie să aibă un loc în Uniunea baptistă. Prin urmare, pentru baptiştii britanici, identitatea baptistă este dată de acceptarea practicării botezului credinţei.

    Desigur, pe noi nu ne mulţumeşte această identificare. Mai ales datorită faptului că şi creştinii după Evanghelie şi penticostalii acceptă botezul credinţei. Şi ele sunt culte baptistice (un alt cuvânt nou!).

    Când vrem să definim identitatea noastră baptistă, trebuie să stabilim un criteriu, sau un punct de pornire. Un astfel de criteriu, sau punct de pornire, ar putea să fie Mărturisirea de credinţă a cultului nostru. Am arătat în altă parte că aceasta este contestată şi încălcată în cel puţin două puncte. Primul este faptul că au apărut între noi şi pastori şi Biserici care acceptă premilenismul, când Mărturisirea noastră ne defineşte clar ca amilenişti. Al doilea este faptul că între noi au apărut şi calvinişti, când Mărturisirea noastră ne defineşte ca arminieni. Dacă am porni acum un proces de discutare şi de rescriere a Mărturisirii noastre de credinţă s-ar produce enormă tulburare şi nici într-un caz nu am putea ajunge la unitate de vederi.

    Nu cred că există necesitatea schimbării Mărturisirii noastre de credinţă. Probabil că ar fi necesară o hotărâre a unui Congres al Uniunii de tolerare între noi a premileniştilor şi a calviniştilor. În cazul acesta s-ar elimina o situaţie de incorectitudine, deoarece este incorect să accepţi să fii parte a unui cult care, prin actul său fundamental, se declară amilenist şi arminian, când tu eşti premilenist sau calvinist.

    Atunci ce-i de făcut? Cum să ne definim identitatea noastră de baptişti români?

    După un studiu îndelungat al mişcării baptiste, începând cu mişcarea anabaptistă începută la Zurich in 1525, am ajuns la concluzia că definirea identităţii noastre trebuie să înceapă cu o mai clară şi mai detaliată definire a actului botezului.

    Poate că cei mai mulţi baptişti îşi definesc identitatea din declaraţia din Marcu 16: 16 – „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit” – plus sau minus nimic altceva. În cazul acesta, cine crede şi se botează capătă prin acestea două certificat de intrare în ceruri. Dacă mai adăugăm la acestea şi credinţa celor mai mulţi baptişti americani că „mântuirea nu se poate pierde”, căpătăm o anumită identitate. Nu este cazul să o analizăm sau să o dezvoltăm mai pe larg aici. Fapt este că pentru mulţi, esenţa baptismului se reduce cam la acestea.

    Chiar şi situaţia aceasta în sine ne obligă la o aprofundare a însemnătăţii botezului şi a locului lui în economia lui Dumnezeu.

    Ce este atunci botezul?

    Există două abordări radical diferite a botezului.

    Prima abordare spune că botezul este un ritual care realizează ceva. Dacă ritualul acesta este făcut cu gesturile şi cu cuvintele prescrise, botezul produce spălarea de păcatul strămoşesc (păcatul făcut de Adam şi Eva) şi produce naşterea din nou (regenerare baptismală).

    A doua abordare trebuie să pornească de la afirmaţia lui Petru că botezul este „o icoană „închipuitoare” (greceşte „typos” – ceva ce prefigurează altceva). Să reformulăm lucrurile. În prima abordare, întrebarea cheie este „Ce anume realizează botezul?” (deoarece actul în sine realizează ceva, după principiul catolic ex opere operato, acceptat şi de ortodocşi, şi care înseamnă că ritualul în sine realizează ceea ce prefigurează). În abordarea a doua, întrebarea cheie este „Ce trebuie să trăiască cel ce se botează atunci când face actul acesta?”

    Domnul Isus ne învaţă că orice act de închinare (şi botezul este un act de închinare!) trebuie să se petreacă „în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). Dacă actul este doar o formalitate, el nu este un act „în adevăr”. El este un act „în adevăr” numai dacă cel ce îl face trăieşte „în duh” ceea ce prefigurează botezul.

    Atunci, ce prefigurează botezul?

    Încă din primele secole s-a considerat că botezul este înainte de toate un act de renunţare la orice legătură cu Satan, o lepădare şi interioară şi publică la Satan, o moarte şi îngropare faţă de stăpânirea lui Satan. Apoi, botezul este un act prin care cel ce se botează arată că se uneşte cu Cristos, învie la o viaţă nouă în unire cu Cristos, Îl proclamă pe Cristos ca Domn al lui/ei.

    Cel ce va fi botezat trebuie să fie instruit că aceste lucruri trebuie să fie reale în lăuntrul lui/ei. Dacă ele nu sunt realităţi interioare, actul exterior nu are nici o putere, nici o însemnătate, nici o valoare.

    Toată teologia din epistola către Romani se bazează pe această semnificaţie spirituală şi interioară a botezului. Ea este explicată în Romani 6:1-5, şi scopul introducerii ei la acest punct în sistemul de gândire al apostolului Pavel este ca să ne arate ceea ce urmează de la acest punct înainte, şi anume că unirea cu Cristos (prefigurată prin botez), trăirea în această unire cu El şi trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt („Duhul vieţii în Cristos”, Romani 8: 1- 14) ne defineşte ca fiind fii ai lui Dumnezeu. Unirea cu Cristos şi trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt fac posibilă sfinţirea vieţii, care este condiţia esenţială a mântuirii (Romani 6:19-23. Vezi şi 1 Tes.4:3, Evrei 12:14 şi Matei 7:23).

    Martin Luther a redus mântuirea la un proces juridic, prin care Dumnezeu îl declară drept pe păcătos, fără ca în păcătos să se schimbe ceva (el rămâne semper pecatorum – întotdeauna păcătos). Toţi teologii au observat că în sistemul lui Luther sfinţenia vieţii nu poate fi integrată logic. După Luther, totul se reduce la har şi la credinţă. Dacă omul crede, este îndreptăţit şi astfel se califică pentru a merge în cer.

    Împotriva acestui reducţionism au reacţionat puternic anabaptiştii. Ei au stăruit să înveţe că mântuirea este un pachet întreg, care cuprinde harul lui Dumnezeu care ni L-a dat pe Domnul Isus, credinţa, pocăinţa, naşterea din nou, schimbarea radicală a vieţii (sfinţirea) şi trăirea în sfinţenie chiar cu preţul martirajului.

    Noi nu putem să ne stabilim o identitate biblică dacă nu înţelegem diferenţa teologică dintre Martin Luther şi anabaptişti şi dacă nu pornim la stabilirea identităţii noastre de la înţelegerea anabaptistă a pachetului mântuirii.

    Una dintre ideile care se desprinde deja din ceea ce am spus mai sus este că noi înşine trebuie să ne stabilim identitatea. Să nu aşteptăm să ne vină de undeva din afară.

    Atunci, dacă noi înşine trebuie să ne-o stabilim, ce înţeleg prin „noi înşine”? Ar putea să fie corpul profesoral de la şcoala teologică a Uniunii, care este Institutul Teologic din Bucureşti. Mă îndoiesc că ei -s-ar aventura să facă aşa ceva. Şi chiar dacă ar încerca, ar fi ei oare în stare să producă un document bine gândit şi bine structurat?

    Eu cred că înainte de toate ne trebuie un preşedinte al Uniunii care să aibă pe inimă această definire a identităţii baptiştilor din România. Dacă va exista un asemenea preşedinte, el ar putea aduna laolaltă un grup restrâns de teologi cu care să înceapă o dezbatere liberă a acestei teme. Poate dintr-un asemenea grup ar putea ieşi acel document care să ne definească identitatea.

    O altă idee pe care eu o cred absolut vitală pentru ca baptiştii din România să aibă un viitor mare în această ţară şi în lume este aceea că ţelul fundamental al lui Dumnezeu în omenire nu este acela de a ne da o formulă cu care să ne ducă în cer, ci este planul Lui de a-şi face oameni după chipul şi asemănarea Sa. „Sfinţirea” despre care am vorbit mai sus este doar un alt cuvânt pentru ţelul lui Dumnezeu de a avea copii care seamănă cu Tatăl lor.

    Dacă atunci când ne definim identitatea, ţelul lui Dumnezeu de a ne face sfinţi, desăvârşiţi şi asemenea lui Cristos va fi elementul esenţial al definiţiei, atunci ne-am şi declarat agenţii lui Dumnezeu pentru realizarea scopului Lui fundamental în omenire.

    Să recapitulăm elementele care ar trebui să intre în definirea identităţii noastre baptiste.

    Primul element este o înţelegere corectă a botezului ca semn al separării de cel rău şi ca semn al unirii cu Cristos şi cu Duhul Sfânt pentru a trăi o viaţă de sfinţenie.

    Botezul credinţei înseamnă şi recunoaşterea dreptului fiecărei fiinţe umane de a-şi alege singură credinţa. Nu statul decide credinţa cetăţenilor săi. Fiecare trebuie să fie liber să aleagă pentru sine. Conceptul de libertate de conştiinţă a fost introdus în Europa de cei care au înţeles la Reformă importanţa botezului credinţei.

    Un alt element de bază al identităţii baptiste este relaţia personală cu Dumnezeu prin unirea cu Cristos şi prin trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt. Relaţia (părtăşia) personală cu Dumnezeu prin Cristos şi prin Duhul Sfânt cere umblare în lumină, deci cere o viaţă caracterizată de hărnicie în muncă şi de curăţie morală. Transformarea morală a României se va face numai prin introducerea în poporul român pe scară largă a relaţiei (părtăşiei) personale cu Dumnezeu.

    Iertarea de păcate este de importanţă crucială. Pentru ca ea să poată fi realizată, Dumnezeu a pedepsit păcatul în Fiul Său, împăcând astfel lumea cu Sine. Dar scopul lui Dumnezeu nu stă în iertarea de păcate, ci în transformarea radicală a caracterului şi a comportamentului omului. Unirea cu Cristos şi călăuzirea Duhului Sfânt ne sunt date de Dumnezeu tocmai ca să facă posibilă această transformare după chipul lui Dumnezeu.

    Baptiştii din România trebuie să devină cunoscuţi pentru pasiunea lor pentru sfinţenie în caracter şi comportament, pentru desăvârşire în dragoste şi pentru asemănare cu Cristos în relaţia lui u Tatăl şi în relaţii armonioase cu toţi oamenii.

    Un program clar de realizare a acestor obiective ale lui Dumnezeu cu noi trebuie să facă parte din gândirea şi din acţiunea baptistă din România.

    Dacă şi când ne vom defini în felul acesta vom arăta că Dumnezeu mai are un viitor cu noi în România.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s