Doborât de ananghii, pe poalele tale
Doamne, nu mai ştiu să mă rog, nătâng.
Mă strivesc munţii de angarale:
Ce ţi-aş putea cere? Parale?
Bat cu fruntea ţărâna şi plâng.
Zac, aşa, despuiat, dosădit.
Doar cozile ochilor îmi fug viclene
Şi iscodesc pe sub gene
Dincolo de roata pământului zgârcit…
Ce de avuţii ai strâns, părinte,
Acolo, sus, în ţărâmurile sfinte!
Gânduri păgâne îmi dă ghes…
Nu mă mai rog… Doamne, ai înţeles;
Cum te-aş prăda! Cucernic tâlhar,
Aş sări hoţeşte pe o fereastră
În împărăţeasca ta basilică albastră,
Să jufuiesc dumnezeiescul altar.
Nu mă ispitesc necuprinsele tale taine,
Putere, slavă, minune, har,
Nici ale îngerilor aurite veşminte,
Deși n-am haine,
Nici înţelepciunea ta, deşi n-am minte.
Ţi-aş lăsa raiul şi stelele neatinse
Nu-mi trebuie nemurirea cu vieţi nestinse,
Nu jânduiesc nimic, la nimic alt nu m-aș bucura,
Nici jilţ de aur, nici potir de mărgăritar.
Din toată holda de splendoare,
Din visteria de frumuseţi şi odoare,
Cu inima mea cutezătoare,
Doamne, numai dragostea ta aș fura…