De ce e așa de greu să ne rugăm? (2)

Îmi aduc amite că în primii ani de studenție am avut într-o noapte o durere înfiorătoare de măsele. Durerea m-a sculat în miez de noapte și am alergat la o clinică de urgențe, care era, bineînțeles închisă. Nici un medicament ce-l găsisem la colegii mei prin geamantane nu folosea la nimic. Am apelat atunci la rugăciune. Eram de curând întors la Domnul. Am intrat într-o cabină de duș din baia comună a căminului și am început să mă rog îngenunchiat pe betonul umed încă de la cei ca făcuseră duș inainte de culcare. Portarul căminului, om milos, a făcut rost de niște pastile de Algocalmin și a venit să mi le aducă. Nu știu cine i-a spus că sunt la baie, dar a venit și a dat peste mine rugându-mă în cabina dușului. N-am să uit niciodată ochii lui mirați și explicația pe care o căuta la postura în care mă găsise. A îngăimat ceva despre căldura țevilor de apă caldă, mi-a înmânat medicamentul și plecat profund descumpănit. Șocul descoperirii lui i-a pus o lumină nou în ochi, un respect special cu care mă saluta de fiecare dată când treceam pe poarta căminului în orele lui de serviciu. De realitatea sentimentelor sale nu voi fi conștient decât în cer. În ceea ce privește sentimentele mele, ele erau de jenă că mă surprinsese rugându-mă.

Un alt motiv al dificultăii rugăciunilor noastre este acela al faptului că rugăciunea nu este decât o admitere tacită a neputinței și slăbiciunii ființei noastre. Rugăciunea nu este altceva decât admiterea neputinței umane. În adâncul ființei noastre ne găsim dependenți de Cel căruia Îi adresăm cuvintele rugăciunilor noastre. Tot în acel adânc al ființei noastre penetrate de efectele căderii, ne vine foarte greu să recunoaștem că suntem slabi și că depindem de Dumnezeu. Ceva din natura noastră coruptă neagă această dependență.

Datorită acestui adevăr, evităm deschiderea și transparența în rugăciunile noastre în grupele de rugăciune. Mai ales, noi bărbații suntem instruiți de societatea actuală că nu trebuie să trădăm nicio slăbiciune și nici să nu ne angajăm în nicio acțiune care ne-ar putea trăda vre-o slăbiciune. Cred că din același motiv nu ne rugăm împreună cu soțiile noastre. Femeile, până mai recent, n-au avut nicio dificultate să-și confrunte propriile slăbiciuni așa ca bărbații.

Prin esența ei, rugăciunea este adimterea slăbiciunii și neputinței omenești față în față cu problemele vieții, declarația unei dependențe de Dumnezeu pentru ziua de azi. O parte importantă a rugăciunii trebuie să fie mărturisirea păcatelor, greșelilor și slăbiciunilor noastre.

Procesul de maturizare nu poate avea loc fără recunoașterea neputințelor noastre și a nevoii de dependență de Dumnezeu.

Aici trebuie spus, că între noi credicioșii, se pripășește un model de creștin plin de putere, autoritar, victorios, drept rezultat al vieții sale de rugăciune. Când spunem despre cineva că este „un om al rugăciunii” îl vedem deja deasupra noastră a tuturora, sigur de sine, rezolvat. Cred că rezultatul unei vieți reale de rugăciune, este tocmai contrarul, un om ce depinde de Dumnezeu tot mai mult, mereu mai conștient de inadecvația sa, de slăbiciunile sale. Ca marii oameni ai lui Dumnezeu din Biblie, el refuză inițial marile trimiteri divine pe care le vede prin prizma neputințelor sale.

(Va urma)