De ce e așa de greu să ne rugăm? (1)

„Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii lui” (Luca 11:1)

Cea mai comună și cea mai dificilă dintre toate activitățile creștinului, este fără îndoială rugăciunea. De adevărul acesta mă conving în fiecare dimineață când încerc să încep ziua cu Dumnezeu. Nici o altă activitate nu-mi stârnește atâta frustrare și neputință, dar nici atâta încântare și pace sufletească. Din care am parte de mai mult? Probabil din prima.

Am început de atâtea ori și tot de atâtea ori am fost atras în direcții diferite. Îmi aduc aminte întotdeauna când vorbesc despre acest subiect, că Mark Twain a spus că pentru el nu era dificil să se lase de fumat. A făcut-o de unsprezece ori. Nici pentru mine, se pare, că nu este greu să încep să mă rog zilnic, constant și disciplinat. Am făcut-o și eu de mai multe ori. Poate că și acum am un nou început.

Scriind acum despre rugăciune încerc să mă conving pe mine însumi și să-mi sădesc profund în suflet nevoia de disciplină în acest domeniu, precum și efortul de a înțelege mai profund implicațiile rugăciunii în propria mea viață. Nu scriu deci aici pentru alții. O fac pentru mine însumi.

O lumină deosebită în înțelegerea dificultăților rugăciunii, mi-a adus-o Gordon McDonald (Ordering Your Private World – Thomas Nelson 1995). El spune că sunt cel puțin trei motive pentru care creștinul se luptă cu rugăciunea.

În primul rând, rugăciunea (închinarea și mijlocirea cum spune autorul) pare să fie un act nenatural. Cu toate că omul a fost creat pentru părtășie cu Creatorul lui, păcatul a schimbat această activitate naturală într-o funcțiune nenaturală. Păcatul a tocit, a erodat această dorință originară a sufletului omenesc după părtășie cu Dumnezeu. El a afectat cu precădere dimensiunile spirtuale ale ființei noastre mai degrabă decât cele fizice. Dacă, de exemplu poftele ficice, cum ar fi cea de mâncare, satisfacerea plăcerilor sexuale, dorința de securitate, nu sunt departe de intențiile originale ale lui Dumnezeu, nevoia de părtășie cu Tatăl a fost profund afectată de cădere, ea fiind departe de forma și exprimarea ei inițială. Probabil că nevoia de părtășie cu Dumnezeu a lui Adam înainte de cădere a fost mai mare decât celelalte necesități ficice. Foamea sa spirituală însă s-a diminuat considerabil după cădere. De aceea rugăciunea devine o provocare deosebită pentru orice ființă umană.

La efectul păcatului asupra naturii noastre, trebuie să mai adăugăm spălarea creerelor noastre cu sute de informații care ne spun că lucrurile sprituale sunt de puțină importanță, într-o lume în goană după acumulări materiale. Toate bunurile materiale se obțin prin acțiuni, și rugăciunea este percepută ca o lipsă de activitate și deci o piedere de timp. Îmi amintes și acum că în preajma revoluției din România, în toamna anului 1989, un grup de activiști politici anticomuniști din Chicago ne-au chemat, ca biserică să ne implicăm în acțiunile lor de protest și loby pentru schimbări în țara noastră. Le-am spus că noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru aceste schimbări. Într-un articol publicat într-un ziar local, am fost ridiculizați pentru că nu acționam, ci doar pasiv ne rugam pentru țară.

Vrem sau nu, suntem infectați de modul de gândire al veacului nostru, și numai prin prefacerea minții vom putea discerne care este voia lui Dumnezeu.

Rugăciunea este acțiune, tocmai prin faptul că prin ea ajungem dincolo de timp și spațiu la Dumnezeu care conduce lumea. Dacă nu vom vedea rugăciunea ca o astfel de acțiune, nu vom dezvolta acest obicei al rugăciunii. Va trebui să învingem acea parte din noi care ne spune că rugăciunea este nenaturală.

Probabil că din această mentalitate a secolului care vede rugăciunea nenaturală și lipsită de practicalitatea acțiunii, se naște rușinea noastră ca rugăciunea să nu fie observată de alții, jena de a nu fi văzuți rugându-ne, spaima rugăciunii publice.

(Va urma)