Normativ sau unic?

Un articol care mi-a fost de un real folos pentru înțelegerea și evaluarea fenomenului Toronto Blessing, a fost cel al lui George O. Wood, intitulat: ‘‘The Laughing Revival’‘ (Trezirea râsului. George O. Wood, The Laughing Revival, 1445 Boonville Avenue, Sprinfield, MO, 65802, 1995). În acest articol excelent, Wood sugerează ca orice noutate teologică sau orice nouă experiență spirituală, să fie supusă la două întrebări majore. În primul rând trebuie să întrebăm: s-a întâmplat în Biblie ceva asemănător? Și apoi: atunci când s-a întâmplat, s-a întâmplat ca să devină un model al experienței creștine, un fapt normativ?

Pentru a înțelege mai bine rostul acestor două întrebări, Wood ne sugerează un exemplu foarte ilustrativ. Să presupunem că în bisericile noastre ar veni cineva care ar propune o nouă lucrare, pe care s-o numim ‘‘lucrarea umbrei’‘. Bolnavii peste care trece umbra pastorului sau a lucrătorului respectiv, vor fi vindecați. Lucrarea s-a deszvoltat și au apărut explicații teologice care îndeamnă pe toți creștinii de azi să recupereze acest mod uitat în negura vremilor de a vindeca pe cei bolnavi. Se tipăresc cărți, se țin seminarii prin care, pas cu pas, suntem îndrumați să organizăm în bisercile noastre slujbe de vindecare prin ‘‘lucarea umbrei’‘. Este prezentată ca o nouă descoperire a Duhului lui Dumnezeu care începe să lucreze cu putere acum în zilele de pe urmă, când Biserica se întoarce la darurile și puterea Bisericii primare. Cum putem evalua asemenea noutate? Prin cele două întrebări de mai sus:

1. Găsim în Scripturi că s-a petrecut așa ceva? Da. Desigur că citim în Faptele apostolilor la capitolul 5, verstele 14 și 15, următoarele: ‘‘Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbați și femei, se mărea tot mai mult, până acolo că scoteau bolnavii chiar pe ulițe, și îi puneau pe paturi și pe așternuturi, pentru ca, atunci când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei’‘.

2. A devenit o asemenea practică un model pentru biserica creștină? Au folosit ‘‘metoda’‘ aceasta și ceilalți apostoli? Este ceva unic sau normativ? Răspunsurile nu sunt greu de găsit. Niciun apostol n-a folosit metoda. Biserica n-a deszvoltat o asemenea ‘‘lucrare a umbrei’‘. Faptul a fost un incident unic și nu un normativ al experienței creștine.

Nu găsim pe nici un apostol abandonând normativul pentru spectaculoasa ‘‘lucrare a umbrei’‘. Normativ era punerea mâinilor și rugăciunea pentru cei bolnavi, așa cum spune Marcu 16:18: ‘‘…își vor pune mâinile peste bolnavi, și bolnavii se vor însănătoși.’‘

Cunoaștem că un anumit lucru este normativ pentru experiența și viața creștină atunci când acel lucru este în mod explicit aprobat de Scripturi, recomandat de ele, sau poruncit chiar, care se repetă consecvent.

Un exemplu similar l-am putea fabrica din experiența apostolilor cu Ana și Safira. Putem oare extrapola acest incident unic pe care Duhul Sfânt în suvernanitatea Sa l-a provocat, la un normativ în viața bisericii? Să-l numim ‘‘Sfânta execuție’‘. Am dori ca disciplina în biserica noastră să fie condusă astfel? Învocăm prezența Duhului Sfânt și toți care au mințit vor cădea morți la podea. În vecini vom construi o morgă. Curând vom avea mai mulți în morgă decât în biserică.

Experiența apostolilor cu Ana și Safira a fost un unicat și nu un normativ. Pentru a trata cu păcatul în biserică avem acte normative în Matei 18 și 1 Corinteni 5.

La Rusalii, un sunet puternic ca de vânt s-a auzit peste locul unde erau ucenicii, niște libi ca de foc s-au văzut împărțindu-se peste capetele lor, și mulțimea curioșilor i-au auzit pe cei din odaia de sus vorbind în limbile cunoscute de ei. Cele trei fenomene: vâjâitul de vânt, limbile de foc și vorbirea în alte limbi, au fost unicate sau normative? Cu siguranță că vâjâitul de vânt și limbile de foc au fost un fenomen unic, dar vorbirea în alte limbi o vedem prezentă de fiecare dată când Duhul Sfânt se coboară să umple pe cineva, așa cum vedem din toate pasajele biblice în care se relatează această experiență. Când auzim pe cineva vorbind în alte limbi, suntem în fața unui normativ, a unui lucru pe care l-a practicat Biserica primară, a fost un fenomen curent în practica apostolică (Pavel spunea că el vorbește în limbi mai mult decât toți, 1 Cor. 14:18). Nu putem trage concluzia că evidența fizică a cuiva umplut cu Duhul Sfânt este că se aude un vâjâit de vânt și se vor vedea limbi ca de foc plutind deasupra capului său, pentru că fenomenul unic de la Rusalii nu ne îngăduie o asemenea logică.

Față în față cu fenomenele: ‘‘râsului sfânt’‘, căderea pe jos, sunetele animalice și cu ‘‘beția în Duhul’‘, trebuie să ne întrebăm dacă ele sunt din Scripturi, și dacă da, atunci să vedem dacă au fost fenomene unice sau normative pentru viața bisericii primare. După cum vom vedea mai târziu, unele nu se găsesc în Scripturi, și chiar acelea care s-ar putea identifica pe paginile Bibliei, nu pot fi catalogate normative. Atunci când vom discuta bazele biblice ale fiecărui fenomen, ne vom da seama mai bine de statutul lor viv-a-vis de Sfintele Scripturi.

Patrulaterul Wesleyan

Un abordare sănătoasă a cunoașterii lucrurilor spirituale ne-a fost recomandată de John Wesley, care a propus folosirea unui sistem de evaluare, pe care l-am numit ‘‘Patrulaterul Wesleyan’‘. Putem cunoaște adevărul prin patru surse majore: Biblia, experiență, rațiune și tradiția bisericii. Cele patru formează un patrulater, la baza căruia este Biblia. În primul rând, niciuna din laturile patrulaterului nu este egală cu baza lui, ceea ce înseamnă că Sfânta Scriptură este sursa primordială a cunoașterii, ce nu poate fi egalată nici de experiențe, nici de tradiție, nici de rațiunea umană. Pe lângă aceasta, cele trei trebuie să fie validate de diecare dată de bază, de Biblie.

Confruntați cu noi experiențe spirituale, cu una din laturile acestui patrulater, nu avem voie să le raportăm numai la rațional, la modul nostru de gândire contemporan, și nici numai la tradiție, la scrierile părinților bisericești sau la cumulul de învățături pe care le-am putea extrage din experiențele bisericii de-alungul istoriei. Cu alte cuvinte, experiențele ‘‘trezirii râsului’‘ nu le vom putea înțelege deplin dacă apelăm doar la argumentul istoric și rațional, așa cum încearcă apologeții mișcării s-o facă. Argumentul că manifestări ca acelea de la Toronto se găsesc în lectura textelor istorice, mai ales a marilor treziri spirituale cum este cea din vremea lui Johnatan Edwards, sau Wesley, nu sunt suficiente, și nici argumentele logice pe care unii le invocă, având în vedere efectele pozitive ale râsului asupra reducerii stress-ului sau îmbunătățirii sănătății și concentrării mentale ale individului, cum susține Dr. Patrick Dixon (Dr. Patrick Dixon, pastor al Bisericii Bridge Church Brentford, Anglia, în cartea sa: Signs of Revival, 1994).

O adevărată cunoaștere a adevărului trebuie întotdeauna să se înscrie acestui mod de a vedea lucrurile. Când la baza schemei noastre de gândire, rațiunea ocupă locul Bibliei, vom dezvolta un sistem filozofic egocentric, fără putința de a ne raporta la ideile divine cu privire la acel adevăr, mărind rândul ‘‘fariseilor’‘ așa cum îi numește DeArteaga pe cei care perferă o supra-raționalizare a creștinismului contemporan (William DeArteaga, ~uenching the Spirit, Creation House, Lake Mary, Florida, 1992).

Când tradiția trece la bază, avem șansele eșuării în misticism și obscurantismul unor idei nevalidate de Cuvântul inspirat al Scripturii. Dacă însă experiențele vor lua locul Scripturii, ele devenind baza sistemului nostru de gândire, devenim gnostici, reeditând erezia primului secol prin supralicitarea experiențelor spirituale fără discernământul la care ne cheamă Scriptura atunci când avem de-a face cu lumea spiritelor.

DeArteaga remarcă faptul că o intelectualizare a credinței și un accent exagerat pe tradiție au fost de fapt, caracteristicile fariseilor din vremea Domnului Isus, erezie populară și în zilele noastre. Ei s-au opus Duhului Sfânt și revelației aduse de prezența Logosului întrupat, a lui Isus Fiul lui Dumnezeu, prin tradiția bătrânilor și printr-o intelectualizare și raționalizare a religiei lor. Din păcate DeArteaga eșuează după părerea mea în extrema cealată pe care tot el o remarcă, gnosticismul, pledând prea mult pentru o deschidere tot mai mult spre experiențe. Experiențele fără testarea lor biblică pot duce la grave erori. Singurul mod de a menține calea de mijloc, unde întotdeauna vom găsi adevărul, este raportarea la Bază, adică la Scripturi.

Acum, însăși validarea istoriei (tradiției), experiențelor și a raționamentului uman la Scripturi, pare unora o raționalizare sau intelectualizare. Nu este așa. Față în față cu textul sacru, pe care trebuie să-l consultăm, trebuie să fim gata să ne ajustăm la el experiențele, raționamentele și moștenirea tradițiilor noastre storice.