Toronto Blessing – Sunete de animale (2)

Sunetele de animale (2)

Cred că este suficient să cităm pasaje ca acesta de mai sus, fără să mai facem niciun fel de comentarii, ca să ne dăm seama cât de superficiale sunt aceste explicații și ce lipsite de conținut sunt ele.

Același autor revine asupra subiectului, când adaugă referitor la citatul din Mica: ‘‘De aceea plâng, mă bocesc, umblu desculț și gol, strig ca șacalul, și gem ca struțul’‘ (Mica 1:8), cu următorul argument:

‘‘Desigur, că puteți lua acest citat (ca și altele din Scriptură) separat, spunând că el nu înseamnă neaparat că Mica a scos acele sunete de animale în realitate. Totuși, acest verset dovedește că Mica era gata sau VOIA să facă aceste lucruri – și Dumnezeu vede voința noastră de a face ceva ca și cum am făcut lucrul acela. De exemplu, în Matei 5:28, Isus a spus (ca să parafrazez) că dacă VOIȚI să comiți adulter este același lucru cu comiterea adulterului!! Nu se spune nicăieri în Scripturi că este păcat să scoți sunete animalice!!’‘ (The Toronto Blessing Scrolls, Septembrie/octombrie 1996, pagina 5, articolul ‘‘Laughter and Animal Sounds’‘ (Râsul și sunetele de animale) de Greg Makeham).

Nu se poate să nu fii uimit de felul lui Greg Makeham de a vedea lucrurile. În primul rând justificarea sunetelor de animale pe care le scot cei în stare de ‘‘ebrietate’‘ spirituală, se face prin invocarea unei stări de profund stress și tulburare din viața profetului Mica la vederea decăderii morale a Samariei și Ierusalimului, capitalele celor două regate ale lui Isarel. Starea sa sufletească este exprimată cu mijloacele poeziei, folosindu-se de epitete, comparații, metafore, care sunt menite să dea glas convulsiilor sale sufletești, văzând mâna lui Dumnezeu cum se ridică amenințătoare împotriva națiunii sale. Strigătul de șacal și geamătul ca de struț, sunt sunetele suferinței și poverii sufletului său. De ce oare ar intenționa Dumnezeu acum să dea prin Duhul Sfânt asemenea sunete copiiilor Săi? Din fericire cei de la Toronto Blessing aleg din versetul respectiv doar partea sunetelor. Ce ne-am face dacă umblând desculți și goi s-ar justifica cu prima parte a versetului?

În al doilea rând ne surprinde modul de extindere a spuselor Mântuitorului din Matei 5:28. În acest verset Domnul spunea că nu este suficient să ascult porunca Vechiului Testament ‘‘să nu curvești!’‘ Noul legământ pătrunde mai adânc, la rădăcina păcatului, la plăsmuirea lui în inima noastră. Capitolul conține o serie de domenii în care Mântuitorul reinterpretează standardul Vechi Testamental prin lumina Noului Legământ. Toate încep cu: ‘‘Ați auzit că s-a zis…’‘ Isus se referă la curvie, divorț, jurământul strâmb, răzbunare (ochi pentru ochi), uciderea, etc. Din toate acestea, curvia și uciderea, sunt atacate de Isus în fașă. Dacă te uiți numai și dorești este sinonim cu adulterul, și dacă urăști este tot una cu a ucide. Aceste două mari păcate își au originea în inima omului și a lupta împotriva lor înseamnă a începe de acolo. De la originea lor. A extrapola acest mod de gândire la suntele animalice ale celor de la Toronto Blessing, înseamnă, ori că ele sunt la fel de periculoase, ori că acel ce o face o face în necunoștință de cauză. Dacă Mica voia să latre ca un șacal, a fost suficient că a vrut, ca Domnul să-i considere deja că a lătrat. Dacă profetul voia să umble desculț și gol, Domnul i-a considerat că așa umbla el.

Pentru a dovedi că nu tot ce dorim noi este deja considerat faptă săvârșită, este ssuficient să analizăm cazul celor doi fii din pilda Domnului Isus. Unul a spus că nu se duce la vie să lucreze și în urmă i-a părut rău și s-a dus. Celălalt a spus că se duce și nu s-a dus (Matei 21:28-32). Cu alte cuvinte, primul nu voia, iar al doilea a voit să meargă. La întrebarea Mântuitorului, norodul a răspuns corect: Primul a făcut voia lui Dumnezeu. Cel ca s-a dus chiar dacă inițial n-a vrut să meargă, a fost în voia divină. Fapta sa n-a fost considerată după cum a fost voința sa, ci după cum a acționat.

În textul din Amos 3:8, Cuvântul Domnului este comparat cu răcnetul unui leu, ceea ce înseamnă că la fel cum acest rege al animalelor îngrozește victimele sale prin răcnetul lui, la fel Cuvântul lui Dumnezeu răspândește groaza prin profunzimea și tăria sa, el anunțând judecața divină împotriva celui păcătos. Versetul nu poate fi luat ca o justificare a unui comportament iresponsabil. Comparația rostirii divine cu răcnetul leului nu are nimic de a face cu răcnetele lipsite de control și decență a celor de la Toronto Blessing. Cel ce rage nu rostește niciun cuvânt inspirat, nu zidește pe nimeni acțiunea sa, nu aduce cinste lui Christos și nici Bisericii Sale. Lătratul său ca de câine sau șacal, răcnetul său ca de leu, nu fac altceva decât să se vorbească de rău lucrarea lui Dumnezeu, să ofere material batjocoritorilor și să degradeze pe cel ce imită aceste patrupede.

Un alt pasaj biblic invocat este cel din Romani 8:26, 27, unde Cuvântul Domnului spune: ‘‘Și tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite. Și Cel ce cercetează inimile, știe care este năzuința Duhului; pentru că El mijlocește pentru sfinți după voia lui Dumnezeu’‘. Dacă vesetul se referă la sunete din timpul rugăciunii (cu toate că nu este sigur, textul vorbind de sunete ‘‘negrăite’‘ sau care nu se aud), cuvintele folosite indică mai degrabă sunete umane și nicidecum animalice.

Expresia folosită de apostolul Pavel: stenagmois alaletois (tadusă de Cornilescu ‘‘suspine negrăite’‘, sau ‘‘suspinări negrăite’‘ Noul Testament de la Alba Iulia), este formată din doi termeni pe care trebuie să-i analizăm. În primul rând avem ‘‘stenagmois’‘ care înseamnă suspin, oftat, geamăt. Septuaginta traduce astfel cuvintele din Vechil Testament care exprimă durerea sau părerea de rău. De exemplu avem cuvântul stenagmois în Genesa 3:16, exprimând gemetele de durere la naștere a femeii ca rezultat la păcatului Evei. Apoi găsim termenul folosit în cartea Exodului, unde ni se spune că ‘‘Dumnezeu a auzit gemetele’‘ poporului aflat în robia egipteană (Exod 2:24).

În Noul Testament găsim termenul de geamăt în Faptele Apostolilor, în cuvântatrea lui Ștefan, unde acesta redă din nou suferințele neamului său în Egipt, spunând că Dumnezeu le-a auzit gemetele, pogorându-se să-i izbăvească (Fapte 7:34). Aici termenul exprimă ca și în pasajele din Vechiul Testament, suferința și apăsarea robiei.

În Marcu 7:34, găsim același termen folosit de evanghelist în versetul care spune: ‘‘Apoi Și-a ridicat ochii spre cer, a suspinat, și a zis: Efata’‘ adică; Deschide-te!’‘ Aici suspinul Domnului este mai degrabă compasiune față de cel în suferință, decât o suferință proprie.

În Noul Testament mai găsim termenul folosit în 2 Corinteni 5:1, 2, 4, unde Pavel subliniază dorința arzătoare a ființei noastre de a fi eliberată din suferințele trupului muritor pentru a fi îmbrăcată în nemurile. De aceea ‘‘gemem în cortul acesta’‘ spune el, ba chiar ‘‘gemem apăsați’‘, plini de dorința nemuririi. În Evrei 13:17, credincioșii sunt sfătuiți să asculte de mai marii lor pentru ca aceștia să nu-și facă slujba ‘‘suspinând, căci așa ceva nu v-ar fi de nici un folos’‘. Iar în Romani 8:22, Pavel ne spune că ‘‘până în ziua de azi, toată firea suspină și sufere durerile nașterii’‘ în vederea răscumpărării și mâtuirii finale.

Dacă analizăm celălat termen: alaletos (tradus ‘‘negrăite’‘), adjectivul este format din prefixul grecesc negativ: alpha, plus verbul laleo (a vorbi, a spune, a exclama). Rezultatul este că el se traduce: inexprimabil, negrăit, de ne exprimat în cuvinte. Expresia se găsește doar în pasajul din Romani 8:26, unde este folosită împreună cu stenagmois (suspine, gemete, oftaturi), ceea ce înseamnă, fie că suspinele nu pot fi rostite, ele fiind mute, nu pot fi exprimate, fie că aceste suspine, gemete, nu pot fi exprimate în cuvinte. E. Kasemann, un teolog german, sugerează că din moment ce rugăciunea nu este fără cuvinte, așa cum afirmă Pavel, aceste suspine sau gemete trebuie să fie vocale, auzibile (Persepectives on Paul, paginile 128-133). El construiește un argument destul de puternic că în cazul de față, lucrul implicat este închinarea în alte limbi în care este implicată comunitatea creștină. El asociază faptul acesta cu texte din 1 Corinteni 14:13; Efeseni 6:18; Iuda 20; Apoc. 22:17, pasaje care vorbesc despre rugăciunea în Duhul. Aceste rugăciuni au loc întotdeauna cu aportul Duhului Sfânt care pune cuvintele Sale în gura credinciosului care se roagă. Kasemann susține că aceste ‘‘suspine negrăite’‘ sunt exprimări vocale care oglindesc prezența divină în adunarea copiiilor lui Dumnezeu (The Complete Biblical Library, The New Testament Greek-English Dictionary, World Library Press, Inc. Springfield, Missouri, 1992, articolele, 213, și 4577).

Din analiza de mai sus nu se poate desprinde în nici un caz că aceste sunete ar fi imitații ale unor răgete sau urlete animalice. Ele sunt sunete umane. Oriunde apare în Scriptură termenul de suspin sau geamăt, el se referă în pasajele analizate la exprimarea unor emoții și stări sufletești pur umane, sau dau glas durerii, suferinței umane.

Este suficient să analizăm citatele biblice în care apare cuvântul ‘‘răcnet de leu’‘ (Pentru cei care doresc să aprofundeze mai departe studiul biblic referitor la sunetele de animale, în special la răcnetul leului, putem să sugerăm câteva trimiteri: Iov 4:10, 10:16, 37:2, 4; Num. 23:24, 24:9; Ps. 10:13, 22:13, 104:21; Prov. 19:12, 20:2, 28:15; Isaia 5:29, 31:4, 31:4; Ier. 2:30, 12:8, 25:30, 25:38, 49:19, 50:44, 51:38, 58; Ezec. 19:7, 9, 22:25; Osea 11:10, 13:7; Ioel 3:16; Amos 3:4, 8; Țef. 3:3; Zah. 9:15, 11:3; 1 Petru 5:8; Apoc. 10:3 etc.), ca să ne dăm seama că majoritate din ele se referă la prezența celui rău, a satanei, la distrugere, iar când se referă la Dumnezeu, ele exprimă judecata Sa necruțătoare împotriva păcatului. Niciodată răcnetul leului nu este prezentat ca o binecuvântare. Nu găsim nicăieri în Scripturi oameni ai lui Dumnezeu care răcnesc ca un leu atunci când sunt cercetați de Dumnezeu.

Va urma