Toronto Blessing – Sunete de animale (3)

Sunete de animale (3)

Felul în care ne sunt explicate suntele de animale (leu, cal, cocoș, bou, câine, șacal, măgar, ștruț, bufniță etc), ca evidențe ale prezenței Duhului Sfânt și a binecuvântărilor Sale pe care le împarte credincioșilor, în flagrantă opoziție cu tot ce ne învață Scriptura, este mai mult de cât îngrijorător. Nu cumva sunetele animalice pun în evidență presența altui duh? Biblia ne face să credem că avem de-a face cu altcineva care ‘‘răcnește ca un leu și caută pe cine să înghită’‘ (1 Petru 5:8). Este mult mai plauzibil să fie vorba der răgetele lui mai degrabă decât cele ale Leului din Iuda.

Alte vresete biblice invocate de suporterii sunetelor animalice, sunt cele din Marcu 1:43, și Ioan 11:33, unde se folosește un cuvânt neobișnuit în limba greacă, embrimaomai, care înseamnă, a mustra cu asprime, severitate, a dojeni (aspru), a fi mânios, a avertiza cu asprime pe cineva (The Complete Biblical Library, The New Testament Greek-English Dictionary, World Library Press, Inc. Springfield, Missouri, 1992, articolul 1677). În mod literar, însă cuvântul înseamnă ‘‘a sforăi’‘ a scoate sunte ca sforăitul unui cal. Într-un fragment atribuit lui Euripide cuvântul este folosit în sensul de a admonesta sau a mustra. În Noul Testament embrimaomai este folosit ca ‘‘a atenționa cu severitate’‘, și îl găsim în pasajele din Marcu 1:43, unde Domnul Isus îl atenționează cu strictețe pe orbul vindecat de El să nu spună nimănui despre această vindecare. Cu aceeași semantică este folosit în Marcu 14:5, când femeia care a adus un vas cu alabastru este mustrată aspru de către ucenicii Domnului. Un alt pasaj ne prezintă o folosire puțin mai deosebită, Isus fiind adânc mișcat în sufletul Său de situația creată odată cu moartea prietenului Său, Lazăr. În Ioan 11:33, Îl găsim pe Domnul afectat profund neplăcut de necredința ceelor din jurl Lui. Alții cred că El era mânios pe Satana și a fost adânc mișcat în Duhul Său împotriva morții și a mizeriei pe care o aduce aceasta ființelor umane, explicație care pare să se potrivească mult mai bine contextului.

Chiar dacă embriomaomai, înseamnă literar, sforăit ca de cal’‘ nu putem presupune în nici un caz, că Isus, Fiul lui Dumnezeu, să se fi purtat într-un mod atât de primitiv, sforăind nervos ca un cal, lucru care ar fi în contradicție totală cu caracterul Său și atitudinile Sale zugrăzite de Scripturi. Folosirea acestui verb în a susține ‘‘biblic’‘ un comportament bizar al unor creștini de azi, este nu numai lipsă de discernământ în interpretarea textelor biblice, dar este curată blasfemie, ea atribuind Însuși Domnului și Mântuitorului nostru Isus Christos, un comportament degradant, lipsit de demnitate.

Cel care a primit titlul de profet al lui Toronto Blessing, este Marc Dupont, care are predilecție în explicații asupra ‘‘răgetelor’‘ sau răcnetelor de leu care colorează tot mai mult întrunirile Toronto Blessing. El scrie: ‘‘Mulți oameni au răcnit ca leii în întrunirile noastre în timp ce Duhul Sfânt a venit peste ei’‘. El continuă în ‘‘exegeza’‘ sa prin a cita din povestea lui C. S. Lewis, ‘‘Leul, vrăjitoarea și dulapul’‘, pentru a explica noul mod în care lucrează acum Dumnezeu. Referindu-se la leul ‘‘Aslan’‘, eroul cărții pentru copii a lui Lewis, Dupont spune: ‘‘Acesta în esență este revelația de care Mireasa lui Christos are așa mare nevoie azi…’‘ Citându-l pe Dupont, Stephen Sizer, afirmă cu umor: ‘‘Suspectez că atât Dupont cât și alții sunt prinși de fenomenul răcnetelor au fost influențați mai degrabă de filmul produs de Walt Disney, ‘‘Lion King’‘ decât de Duhul Sfânt’‘ (The ‘‘Toronto Blessing’‘ de Stephen Sizer, capitolul 5 ‘‘The Roaring Lion’‘ and Marc Dupont’‘, pagina 1).

Concluzii

Din fericire pentru noi, biserica primară a fost confruntată și ea cu luarea unor decizii referitoare la manifestările spirituale, dacă ele dovedeau sau nu prezența Duhului Sfânt și lucrarea Sa în viețile credincioșilor. Avem metodele primilor creștini prin care au evaluat aceste manifestări. Una din situații ne este descrisă de Faptele Apostolilor capitolul 15. Pavel și Sila au trebuit să vină în fața apostolilor întruniți în Biserica din Ierusalim și să-i informeze de lucrarea Duhului Sfânt între neamurile care primiseră Evanghelia. Mărturia lor dovedea că oameni ne-evrei, din alte neamuri, au primit Evanghelia și au fost mântuiți de păcatele elor. Până ce Pavel nu și-a început lucrarea misionară, biserica se concentrase cu precădere în vestirea Evangheliei evreilor. Acum, apostolii erau informați că neamurile nu numai că primiseră Evanghelia, dar Dumnezeu însoțise vestirea ei cu ‘‘semne și minuni’‘ (v. 12). Cu alte cuvinte, cei doi evangheliști știau că fusese Duhul Sfânt acela care convertise la pocăință neamurile, pentru că văzuseră ‘‘semnele’‘ prezenței Sale.

Petru, s-a ridicat și el să depună mărturie, anunțând că și în lucarea s-a din casa lui Corneliu, Domnul confirmase autenticitatea lucrării Sale eprin faptul că: ‘‘le-a dat Duhul Sfânt ca și nouă’‘, și ‘‘n-a făcut nici o deosebire între noi și ei’‘ (v. 8, 9).

Raționamentele furnizare de Pavel, Barnaba și Petru, am putea să le parafrazăm astfel: ‘‘În timp ce ei au primit Evanghelia, Duhul Sfânt S-a manifestat astfel că au trăit experiențe la fel cu experiențele noastre’‘. Apostolii au înțeles deci că este vorba de același Duh care se manifesta la fel cum s-a manifestat în viața lor. Aveau de a face cu manifestări cunoscute și experimentate de acum. Manifestări asemănătoare. Nu fuseseră confruntați cu noutăți, cu manifestări bizare, ne mai auzite sau cunoscute până atunci.

După audierea acestor rapoarte misionare, pastorul Bisericii din Ierusalim, Iacov a luat cuvântul, referindu-se la mărturia lui Petru menționată în Fapte 15:7-11, și mai devreme în capitolul 11, el a considerat evidențele prezentat ca fiind rezonabile în sprijinul mărturiei lui Pavel și Barnaba. Petru mărturisise cum meamurile din casa lui Corneliu au vorbit în alte limbi, manifestare pe care creștinii dintre evrei au întâlnit-o în experiențele lor până acum. Când Faptele apostolilor descrie în capitolul 10 cele petrecute în casa lui Corneliu, remarcă ‘‘Toți credincioșii tăiați împrejur (evrei), care veniseră cu Petru, au rămas uiniți când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat și peste Neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi și mărind pe Dumnezeu’‘ (v. 45, 46). În acest caz, manifestarea Duhului era vorbirea în alte limbi, care era aceeași manifestare pe care o experimentaseră și creștinii dintre evrei atunci când fuseseră umpluți de Duhul Sfânt la Cincizecime. În deplin acord cu Pavel și Barnaba, Petru citează aceleași manifestări ale neamurilor ca dovezi ale lucrării Duhului Sfânt.

Când Petru descrie cele petrecute în casa lui Corneliu, în Fapte 11:16, 17, el folosește următoarea expresie: ‘‘Și mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis: ‘‘Ioan a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt’. Deci, dacă Dumnezeu le-a dat același dar, ca și nouă, care am crezut în Domnul Isus Christos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?’‘ (sublinierea îmi aparține). Din nou el sesizează că a avut de a face cu ‘‘același dar, ca și nouă’‘.

Comportamentul lui Petru este demn de toată lauda. Nu numai că depune mărturie în favoarea neamurilor dar compară experiența lor cu a sa, cu a celorlați apostoli, cu precedentul Cincizecimii. El subliniază faptul că Dumnezeu dăduse lui Corneliu și celor din casa sa, aceleași manifestări, în cazul acesta vorbirea în alte limbi. Ne-ar fi foarte greu să ne imaginăm că apostolul ar fi pledat pentru același statut al Neamurilor în cazul în care ar fi fost martorul unor manifestări care nu erau ca ale lor, nu erau aceleași. Să nu uităm, că el folosește Cuvântul Domnului (‘‘vorba Domnului’‘) ca autoritate supremă în argumentarea cazului său, alături de identificarea acelorași manifestări spirituale.

Consiliul de la Ierusalim, descris în Fapte 15, a concluzionat că neamurile au primit lucrarea Duhului Sfânt, pentru că ele au experimentat aceleași manifestări cu cele trăite de ei, au vorbit în alte limbi așa cum au vorbit și ei. Vorbirea în alte limbi, cu toate că nu poate singură să dovedească, poate oferi dovada că Duhul Sfânt este la lucru, pentru că ea este o manifestare aceeași, ca cea descrisă de Scripturi. Practic noi n-ar trebui să luăm în considerare ca dovezi ale prezenței Duhului Sfânt, acele manifestări care nu sunt aceleași cu manifestările pe care deja le-am întâlnit în paginile Scripturii.

Chiar dacă manifestările sunt aceleași cu cele din Scripturi, ele nu pot constitui singure dovezi de netăgăduit, ale prezenței Duhului Sfânt. Dacă ne uităm din nou în Fapte 15:15, îl găsim pe Iacov, fratele Domnului, pastorul Bisericii din Ierusalim invocând Scriptura ca autoritate finală. ‘‘Și cu faptul acesta se potrivesc cuvintele prorocilor, după cum este scris.’‘ Concluzia oficială a Consiliului de la Ierusalim a fost că Dumnezeu dădea mântuire neamurilor ca și evreilor, cu toate beneficiile acestei mântuiri minunate. Mărturiile aduse în această instanță eclesiastică de către primii misionari erau adevărate, Dumnezeu dăduse neamurilor Duhul Sfânt, care S-a manifestat în aceeași manieră ca în viețile lor. Ba mai mult, concluziile lor ne conduc la a oferi încă odată prioritate Scripturilor în acest domeniu. Indiferent din partea cui vin mărturiile, ele nu pot fi luate în considerare dacă nu sunt sprijinite de Cuvântul lui Dumnezeu.

Cred că o conducere responsabilă a unei mișcări ca cea din Toronto, ar trebui să procedeze la fel, atunci când este confruntată cu manifestări spirituale. Ele ar trebui măsurate cu manifestările similare din Scripturi, din experiența Bisericii primare, cu acele semne pe care le menționează textul Biblic, și apoi ele ar trebui evaluate în lumina Scripturii. Cele mai multe manifestări bizare din experiențele din ‘‘mișcarea râsului’‘ nu numai că nu seamănă cu niciuna din cele trăite de primii creștini, indiferent cu cât sârg încearcă apologeții mișcării să le facă de același gen, dar mai ales, ele nu-și găsesc locul în spiritul Scripturii. Proba de foc a tuturor lucrurilor este și trebuie să rămână Cuvântul lui Dumnezeu.