Starețului Zosima, din romanul lui Dostoievski, Frații Karamazov, îi plăcea tare mult o povestioară pe care o repeta în predicile sale.
Într-un sat, trăia o femeie foarte rea. A murit și cum se cuvenea, după răutatea ei, a fost trimisă în flăcările iadului. În timp ce femeia se chinuia, îngerului ei păzitor i s-a făcut milă de biata femeia și s-a dus la Dumnezeu să intervină pentru ea. Dumnezeu l-a întrebat dacă știe cumva de vreun bine pe care femeia aceasta l-a făcut în viața ei. După ce și-a scărpinat capul, îngerul și-a adus aminte că femeia a dat într-o zi, un fir de ceapă unei femei necăjite și sărace. Bine, a zis Dumnezeu, du-te cu firul acela de ceapă, întinde-l femeii aflate în flăcările iadului și spune-i să se țină de el. Dacă nu se rupe firul de ceapă, o vei putea scoate din iad.
Zis și făcut, îngerul a întins femeii firul de ceapă și, încet, încet, a început să ridice femeia din abisul fierbinte. Celelate suflete care se chinuiau în văpăile infernului, văzând că femeia este salvată astfel, s-au agățat de picioarele ei. După firea ei, femeia a început să dea din picioare, să-i blasteme și să-i înjure: „Asta e ceapa mea! E meritul meu! Nu-l împart cu nimeni! Plecați de aici!”
Zbătându-se, dând din picioare și blestemând, firul de ceapă s-a rupt și femeia a căzut înapoi în văpăile fierbinți ale infernului.
Povestea călugărului subliniază rolul faptelor noastre bune, care pot fi decisive la marea judecată. Despărțirea finală, între oi și capre, între cei din dreapta și cei din stânga, se va face pe baza faptelor noastre bune. Răsplătirile cerești vor avea în vedere tocmai facerea de bine, mila și compasiunea de care am dat dovadă față de semenii noștri.
Din cartea: Flori de cactus https://lascaupetru.com/2019/09/09/flori-de-cactus/
paşi spre lumină 